Din cand in cand, cu sistem, frica este plasata in centrul sistemului politic. Sunt insa frici si frici. Caci intre frica de arbitrariu, care a influentat geneza sistemului constitutional modern, si frica de celalalt, care provoaca reactii virulente de ostilitate fata de strainul din comunitate, distanta este enorma. Iar intre fricile politice, cele identitare frizeaza cel mai des panica.
Resimtita de colectivitati numeroase, aceasta panica indusa cu buna stiinta poate degenera. si daca frica poate fi inteleasa in anumite dozaje, exista un grad de la care si frica, si politica bazata pe acest sentiment devin patologie.
O astfel de situatie pare sa fie determinata si de declararea independentei provinciei Kosovo. Mai vechea frica de Occident, acest univers straniu, indepartat, ba chiar rauvoitor, a fost asociata cu frica de celalalt, in cazul acesta maghiarul. Demonii trecutului au fost reinviati spre fericirea radicalilor din toate taberele. Putin conteaza ca Romania nu e Serbia, iar intre Kosovo si Tinutul Secuiesc sunt diferente fundamentale. Frica e mult prea profitabila pentru a nu fi inoculata.
Nascuta la incrucisarea dintre nevoia psihologica de ordine si realitatea conflictului politic, frica traduce sentimentul de insecuritate pe care colectivitatile il resimt permanent in raport cu o lume in continua schimbare.
De aceea statul, ca forma institutionalizata de organizare a comunitatii, este chemat sa intervina pentru a asigura stabilitatea si previzibilitatea fenomenelor. Iar Statul-Leviathan se trezeste din amortire si profita de starea de panica pentru a se intari. si astfel, confruntarea dintre adeptii libertatii individuale si aparatorii securitatii colective reinvie.
Incet, dar sigur, profitand de context si de agitatiile panicarde, "statul" impune propriile sale motivatii, care sunt, in fapt, interesele detinatorilor temporari ai puterii. Profitand de fricile colective, unii politicieni se prezinta drept "adevaratii" salvatori ai natiunii. Pescuitori in ape tulburi, acestia provoaca panica doar pentru a profita si a-si intari pozitia. Nu altfel se intampla si cu deja celebra autonomie a Tinutului Secuiesc.
Desi Romania a experimentat un model de politica consociativa unic in Europa, iar minoritatea maghiara a fost cooptata la luarea deciziilor, atat la nivel legislativ, cat si executiv, pericolul separatismului si integrismului maghiar este reluat ciclic pentru a intretine psihoza colectiva. De aceea, prea putin conteaza ca tensiunile interetnice au fost atenuate; "celalalt" trebuie suspectat pentru ca este "altfel".
Dar, fricile colective sunt favorizate prin strategii bine orchestrate de manipulare a unei opinii publice din ce in ce mai ostile unei clase politice in deriva. Frica de cei guvernati, de forta lor, de capacitatea lor de a se opune unei organizari politice clientelare, pare a fi resortul ultim al promovarii politicilor fricii. Iar experienta iugoslava ne demonstreaza cat de departe se poate ajunge.
