Religia este riscul asumat al adevarului ultim, iar stiinta este certitudinea pasilor marunti catre el. Vom discuta in continuareunele dintre aspectele care fac stiinta tot atat de personala ca si religia.
Iata doua subiecte ce apar din nou in opozitie, asa cum se intampla de mii de ani. Si, daca e sa fim sinceri, asa va si ramane, datorita caracteristicilor de baza care le pun in opozitie, dar le permit sa fie si complementare: religia este riscul asumat al adevarului ultim, iar stiinta este certitudinea pasilor marunti catre el.
Atata timp cat religia presupune credinta iar stiinta certitudine, va exista o opozitie. Atat timp cat cel care se roaga are sansa de a trascede instantaneu si momentan puntea de dincolo de aceasta lume, iar omul de stiinta are nevoie de mii de ani sa puna doar o scandura teapana la punte, va exista o opozitie...
Religia insa, spre deosebire de stiinta, vorbeste direct oamenilor din toate clasele sociale si din toate locurile.
Stiinta insa, pare limitata in cadrul unor elite, de cele mai multe ori cu pregatire stiintifica. Mai mult, stiinta pare impersonala. Astronomii studiaza explozia supernovelor in acelasi fel in care constructorul studiaza forma unei caramizi: caracteristici tehnice, numere, culori... Daca predica de la biserica ne da putere si energie sa mai ducem o saptamana, o conferinta despre distributia starilor cuantice pare ca nu depaseste nivelul informativ.
Si totusi, aceasta perspectiva este numai aparenta. Desigur, se poate spune ca stiinta ne afecteaza direct viata personala: ne face munca mai usoara, ne scapa de boli, sau ne aduce distractii suplimentare, toate succese tehnologice ale ultimelor secole. Suntem atunci interesati despre progrese din domeniul electronicii ca sa stim ce televizor holografic sa ne luam, sau de progrese din domeniul modificarilor genetice, ca sa cumparam ceapa care nu ne face sa lacrimam.
.. Toate acestea sunt insa numai aspecte de suprafata, care nu ataca unul din scopurile fundamentale ale stiintei: raspunsul la intrebarea "Cine suntem?", sau "Ce este lumea?"... Sunt aceste intrebari cele care fac cu adevarat personala stiinta. De ce ne doare sufletul? Avem suflet? Trece sufletul dincolo de moarte? Ce este Universul? Cum de exista el? De ce este asa de mare? Toate aceste intrebari sunt cat se poate de personale si, daca e sa fim sinceri, ne dorim ca stiinta sa poata sa ne dea raspunsuri certe, dincolo de sperante.
Desigur, stiinta este departe de a da macar partial raspunsuri acestor intrebari atat de adanci. Ce suntem noi? Spun unii, suntem doar un computer mai performant, aparut din intamplarea istoriei Universului. Desigur, un computer care sufera, care plange, care are durere, dar un computer. Si totusi, as argumenta eu, nu am vazut pana acum un computer care sa sufere. Un computer poate simula durerea (ca unii roboti japonezi), dar el nu simte durerea, asa cum o simt eu cand ma tai la mana, sau cand pierd pe cineva apropiat.
Situatia este asemanatoare cu cea care domina epoca mecanicista: dupa ce Newton a formulat legea atractiei universale multi au fost cei care au prezis sfarsitul fizicii. Si totusi, era clar ca atractia gravitationala nu putea explica de ce lipiciul uneste doua suprafete foarte bine, pentru ca greutatea bucatilor era prea mica pentru a crea forta gravitationala necesara. In acelasi fel, si azi, cred ca putem spune cu certitudine ca stiinta nu poate explica de ce simtim durerea, chiar daca poate explica cum semnalele de durere circula pe retelele neuronale dintr-o parte sau alta.
Stiinta nu are azi nici o idee cum de poate exista Universul, si nu va avea mii de ani de acum incolo, milioane sau poate miliarde. Miliarde de ani poate nu vom sti daca vom putea sa mai vorbim cu sufletul celor dragi plecati din lumea noastra, miliarde de ani poate nu vom sti de ce a trebuit sa suferim, si poate miliarde de ani vor trece pana cand stiinta sa ne spuna ce este sufletul nostru.
Si totusi, scopul cel mai important al stiintei ramane acesta: sa aflam cine suntem si unde suntem... Iar atata timp cat acest scop ramane, stiinta va fi personala. In momentele noastre de cumpana inca ne vom ridica privirea spre stele, caci imensitatea spatiului cosmic nu poate decat sa ne reaminteasca micimea noastra, si sa ne linisteasca, facandu-ne sa intelegem ca nu suntem buricul Universului.
In noptile de nesomn ne vom asculta inima, si vom aprecia complexele motoarele moleculare de proteina care pun in miscare neincetat muschii inimii pentru noi, cei ce uitam de existanta inimii de indata ce ne vom trezi din somn. Atunci ne vom intreba desigur cum este posibil sa ne controlam gandurile in timpul zilei, iar in timpul visului ele sa isi urmareasca propriul lor drum...
Psihologia, fizica, genetica, toate stiintele la un loc, nu sunt decat calea nostra comuna in a pune capat angoaselor date de incertitudinile acestei vieti, si a de a afla adevarul despre cine suntem in realitate.
Si atata timp cat acest adevar se lasa inca de descoperit, stiinta nu poate fi decat la fel de personala ca si religia.
