Am o bucurie. Ritmul de crestere al consumului de bere pe minte ametita de roman a scazut. Aceasta udatura, lipsita de cap, miez si coada, stoarsa din fabrici computerizate si nu din dealuri insorite, imi displace profund. O cana cu vin e tot ce mi-as dori la o intilnire cu prietenii. Din pacate, nu o gasesc nici in birturi, nici in restaurate si nici nu cred ca Burebista cel aprig taietor al vitei de vie are acum vreo satisfatie atunci cind sta la un pahar de vorba cu Zalmoxis.
De obicei, calatoresc stind pe loc. Povestirile prietenilor excursionisti imi ajung. Unul din ei mi-a spus ca, trecind prin Germania, pe valea riului Mosel, a descoperit prin multe localitati strazi intregi pline de mici restaurante ale producatorilor de vin. Fiecare avea butoaiele sale din care puteai sa faci o pregustare, pentru a-ti alege licoarea bahica dorita. Astfel, cite soiuri si retete se aflau in zona, tot atitea gusturi se puteau implini la comanda.
Alt prieten, mai calator prin restaurantele noastre, l-a intrebat odata pe un patron (de) local de ce nu are in meniu si vinuri proaspete, la cana (desigur, ieftine), si nu doar chimicarii imbuteliate in fiole de 20 de lei gitul. Acesta, onest, i-a raspuns ca avusese o astfel de tentativa dar o lepadase repede, tinind la prestigiul firmei sale, deoarece, dinspre pivnita catre masa consumatorului, comanda „varsata" putea sa treaca necontrolata, de la seful de sala pina la ultimul picolo, prin multe minute nu chiar curate si chiuvete cu apa, altfel, potabila.
Cum sa nu regreti legile vechi din Tarile Romane ce taiau degetele masluitorilor crismari? Pentru ca nu avem un Caragea, traim in lumea lui Caragiale. Or fi baut si ei bere, nu zic ba, dar eu mi-l imaginez pe Creanga ciocnind cu Eminescu doar cani cu vin. Si imi place sa cred astfel, mai ales dupa ce am aflat dintr-un interviu opinia unui distins oenolog iesean ce spunea, cu o fina ironie, ca berea este bautura celor care habar nu au ce si cum sa manince iar vinul este hrana celor care stiu sa pretuiasca delicatesele culinare.
Din picioare, poti dobori turme de tapi si stoluri de halbe, dar, odata asezat la masa, numai vinul si gustarile dau farmec intilnirilor de ginta latina. Bucuria-mi de la inceput este acompaniata insa si de o tristete. Daca media noastra la consumul de ceai scos din malt si hamei este de aproximativ 90 de litri anual per burdihan romanesc iar eu nu mi-am luat portia statistica, atunci inseamna ca exista cel putin un vrednic posesor de vezica urinara ce a fost nevoit, datorita neputintei mele, sa-si sporeasca zilnic diureza cu jumatate de litru.
Iertare, omule!
