Emilian Isaila: "Ce vor de la noi? Nu mare lucru. Vor sa le spunem ca au slabit si ca geanta se asorteaza cu pantofii. Vor sa remarcam cand s-au tuns si si-au vopsit parul."
Ce vor de la noi? Nu mare lucru. Vor sa le spunem ca au slabit si ca geanta se asorteaza cu pantofii. Vor sa remarcam cand s-au tuns si si-au vopsit parul. Vor sa le spunem noapte buna sau buna dimineata. Sa nu ne lasam ciorapii in mijlocul sufrageriei, sa ducem din cand in cand gunoiul si sa supravietuim unui episod din „Grey’s Anatomy“. Mai vor ca uneori sa ne trezim si sa invelim copiii, sa-i ducem la scoala si, cateodata, sa le surprindem cu un buchet de flori.
Nu ne vor cere niciodata sa schimbam lumea si, desi suntem pregatiti in fiecare moment s-o facem, chestia asta le lasa reci. Nu ne vor cere niciodata sa le aducem luna de pe cer, desi lucrul asta il promitem de la a doua intalnire. Nu ne vor cere niciodata sa ne dam viata in numele iubirii, desi de la 18 ani suntem pregatiti sa facem sacrificiul suprem in numele dragostei - la nivel declarativ, bineinteles. Da, si spre surprinderea noastra, nu ne vor cere niciodata sa le cumparam cel mai frumos inel, cel mai scump ceas, telefon, geanta, pantofi, masina, emotionandu-se egal si atunci cand primesc o simpla floare sau cel mai pretios diamant.
Ne enervam atunci cand plang fara motiv. Ne suparam ca nu se uita cu noi la fotbal. Mereu suntem surprinsi de reactiile lor neasteptate si ni se intampla cel putin o data pe zi sa le privim ca pe fiinte venite de pe alta planeta. Suntem descumpaniti cand tac si avem senzatia ca ne pedepsesc. Si nemultumiti ca le doare capul prea des. Ne e teama sa le insotim la cumparaturi si traim mereu cu senzatia ca ii urasc pe amicii cu care iesim la bere.
Sunt atatea lucururi care ne despart. Ne fac sa suferim fara sa realizam ca si noi le provocam durere. Dar despre ele nu vorbesc niciodata. Mereu si mereu gasesc un motiv sa se sacrifice - pentru o prietena, pentru cineva din familie, pentru copii, pentru proiectele noastre abstracte. Le povestim ce ne propunem si cat de importante sunt ideile noastre. Le privim in ochi si avem senzatia ca nu pricep nimic. Dar atunci cand ne simtim parasiti, lipsiti de speranta, cand toate visele s-au naruit, ne auzim strigati in felul acela unic, iar mainile lor cu degete lungi ne aranjeaza parul si apoi ne zambesc. Abia atunci realizam ca nimic nu e pierdut. Ca oricat de singuri ne-am simti si oricat de neintelesi, au fost mereu langa noi si ne-au ajutat intr-un fel misterios, oferindu-ne sufletul lor.
Nu le intelegem si le ranim deseori. De multe ori suntem egoisti si vrem totul prea repede. Suntem posesivi si orgoliosi si niciodata nu avem timp pentru gesturi frumoase. Traim in lumea noastra inconjurati de scoruri, de partide de pescuit, de motoare, subjugati de o echipa de fotbal sau colectionand timbre, trenulete electrice, soldati de plumb, monede, ceasuri sau cutii de chibrituri. Pasionati de istorie, de alpinism, de jogging, de golf, de curse de masini, de jocuri de strategie, de arme, de civilizatii extraterestre sau de propria slujba, tot timpul uitam ca ele se afla in camera cealalta, uneori la o lungime de brat, si asteapta sa spunem buna dimineata sau noapte buna... dupa caz.
0
0
