Captivitate si extinctie (de Ovidiu Pecican)

de Ovidiu Pecican     Romania Libera
Miercuri, 26 martie 2008, 0:34 Revista Presei | Opinii/Analize

Circula vorba ca vreo optsprezece gradini zoologice stau sa se inchida in anii ce vin, iar alte patrusprezece au nevoie de modernizare. Vestea ma mira din mai multe pricini. In primul rand, pentru ca nu banuiam ca exista atatea parcuri zoo pe la noi. Treizeci si doua cel putin – oare vor fi fiind cate una pentru fiecare judet? N-as prea crede… Exista, de altfel, si rezervatii ale biosferei in Romania – Delta Dunarii, Pietrosu Rodnei si Retezat – si naturale (patrusprezece, si ele), parcuri nationale (doisprezece la numar) si naturale, la Portile de Fier.

Acestea sunt insa spatii protejate, in vreme ce gradinile zoologice se doresc obiective  destinate educatiei si recrearii prin contactul cu salbaticiunile captive. Intr-adevar – si asta este o alta nedumerire a mea –, de ce se pastreaza aceste relicve ale unei conceptii despre invatare si relaxare caracteristice altor vremuri, unde copilul poate intalni o fauna prizoniera, apatica, inghesuita si adeseori chiar jigarita, intelegand foarte devreme esenta conditiei servile, umile, abrutizate pe care o marturisesc evolutiile de dincolo de gratii? Oare conceptia despre contactul cu salbaticiunile nu s-ar putea moderniza si adapta la ideea de iesire din captivitate a insusi poporului nostru?

Nu mi se pare normal ca astazi la zoo sa dai peste aceleasi organizari ale spatiului si randuieli ale vietii animale ca in vremea lui Ceausescu. Poate suna ca o fabula, insa nu e. Fiindca, iata, reglementarile UE referitoare la captivitatea animalelor releva ingustimea custilor noastre destinate animalelor mari, ca si alte neajunsuri ce se cer grabnic corectate.


A treia mirare se refera la faptul ca multa lume pare sa creada ca desfiintarea unitatilor nepotrivite scopului pentru care pareau sa fi fost create nu ar fi decat un pretext pentru azvarlirea pe piata terenurilor a acestor proprietati. Nu zic ca nu poate fi asa, dar nu asta este prima remarca de facut.

Mi se pare la fel de cinic sa treci peste ce se petrece in zoo pentru a cantari urmarile indepartate, ca si sa continui inertial sa tratezi bietele animale ca pana acum. Iar vestile despre acest tratament s-au inmultit de cand se priveste in jur. Constati astfel ca, dupa vanatorile lui Ceausescu, Nastase si Tiriac la mistreti, ursi, fazani si alte specimene – memorabile prin proportiile carnajului –, nici pensionarii de la zoo nu o duc mai bine, macar ca i-ai fi crezut la adapost.

Jaguarul ucis indaratul grilajelor de la Zoo Bucuresti a provocat o ancheta. Mai apoi, a venit randul leoaicei Elsa sa fie eutanasiata, printr-o doza supermasiva de tranchilizante administrate imprudent. Tabloul se completeaza cu "ursii de restaurant", victime contemporane ale ursaritului de odinioara, obicei barbar al unor insi care prin infratirea cu natura inteleg, probabil, parazitarea acesteia.


Nu asistam la premiere, de altfel. Disparitia speciilor animale, la noi, e un sport mai vechi. Bourii ni i-am lichidat devreme, cu secole in urma, intr-o modernitate timpurie care, sub acest raport, poate fi interpretata foarte bine drept un ev mediu prelungit exasperant (pana astazi). Ultimul lor moment de glorie – simbolica, si aceea – este ipostaza timbrului cu cap de bour, ajuns astazi la valori ametitoare, fara egal la noi si care a inspirat proza voiculesciana ecranizata de Lucian Pintilie. Au urmat verii lor primari, zimbrii, conservati doar pe stema Moldovei. Iar importarea unor exemplare pentru repopularea Parcului Hateg nu a fost, pana la urma, o reusita, chiar daca acolo constrangerea custilor inguste lipseste.

La fel s-a intamplat si cu dropia, gainusa uriasa care popula Campia Romana, si de intrarea definitiva in noaptea universala se pregatesc si alte specii de la noi, precum cocosul de mesteacan, soimul dunarean, rapitoarele de noapte si chiar pelicanii. Destelenirile, despaduririle iresponsabile – "codrul frate cu romanul"?! –, haituirile si lichidarile cu acte in regula sau in excitanta forma a braconajului sunt la fel de graitoare. Ele nu mai lasa nici un dubiu asupra raportarii generatiilor de astazi la mostenirea naturala ajunsa pana la noi, cum nu ne mai ingaduie sa proiectam umbre eroic latite pe pereti cu referire la inaintasii nostri.


Sa o spun limpede: nu prea mi se pare ca avem inima, doamnelor si domnilor. Ne place sangele, dar nu ne multumim cu cel ce stropeste in curcubee, tasnind din confruntarea politica. Este, pesemne, prea simbolic, desi mai auzi de cate un protagonist de prin Parlament ca l-a lovit damblaua (ca pe regretatul poet Ioan Alexandru), ori ca a murit de inima rea (precum celalalt poet intrat in politica, Marin Sorescu). Distrugem fara discernamant nu numai solul si fauna care ne-au insotit in istorie si de la care ne tragem resursele, adeseori, ci mancam si viitorul copiilor nostri, rezervandu-le dreptul la o lume terna, saracita, mai aproape de pustiire.

Romania Libera























153 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS



ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Sâmbătă