Media romanesti vorbesc despre Summitul NATO in doua feluri: fie ca despre un bilci cu staif, fie ca dupa brosurile de prezentare a Aliantei. Pe de o parte, sintem prompt tinuti la curent cu sigilarea canalelor Bucurestilor, cu restrictiile aplicate sporturilor cinegetice in zilele summitului, cu numarul suplimentar de politisti care vor dirija circulatia si cu achizitionarea urgenta a unui robotel care detoneaza pachete suspecte. Astea sint stirile de la noi! Pe de alta parte, in contexte editoriale ceva mai specializate, ni se livreaza NATO-clisee in care nici cei care le-au compus nu mai cred, vorbe goale dintr-un fel de retorica victorioasa si mindra. Exista un soi de festivism utecist legat de Summitul NATO de la Bucuresti care sincer ma ingrijoreaza. Liderii tarilor NATO vin la Bucuresti cu multe si foarte grele probleme de rezolvat. Si, din cite pot eu intelege, nu sint mari sanse sa le rezolve.
NATO este la doi pasi de o criza foarte serioasa din simplul motiv ca cei mai multi dintre aliati nu stiu ce anume trebuie sa faca mai departe cu aceasta Alianta, iar cei putini care au un plan in acest sens vad viitorul foarte diferit. NATO pare o mostenire prea mare pentru umerii strimti ai celor care conduc azi tarile membre. Un recent raport discutat in Parlamentul britanic pune degetul pe rana. Din motive mai mult sau mai putin serioase, se constata absenta vointei politice a membrilor pentru ca aceasta Alianta sa faca fata amenintarilor actuale. Mai politic, secretarul american al Apararii, Robert Gates, spunea in februarie, intr-o sesiune de audieri in Congresul american: „Sint foarte ingrijorat ca NATO va deveni un fel de alianta impartita in doua, in care unii aliati sint gata sa lupte si sa se sacrifice pentru a asigura securitatea, iar altii nu sint dispusi sa faca asta“. Si continua: „Cred ca perpetuarea acestei situatii va umbri viitorul Aliantei“.
In plus, politica largirii Aliantei a fost atit de nefericita incit a produs un non-rezultat: cresterea masiva a numarului de membri nu s-a reflectat deloc intr-o crestere semnificativa a fortei militare a Aliantei. Mai mult, cresterea numarului de membri a dus la diluarea increderii in principiul apararii colective, radical formulat in faimosul articol 5 al Tratatului, care este de fapt inima organizatiei. Cine mai poate crede azi ca toate cele 26 de tari vor sari in apararea oricareia dintre ele, daca e atacata? In plus, tari europene esentiale pentru parteneriatul euroatlantic, precum Germania, Franta, Italia sau Spania, par cu mult mai interesate in dezvoltarea profilului strategic al UE decit in dezvoltarea NATO.
Liderii NATO inca filozofeaza daca Alianta trebuie sa devina un jucator global sau nu. Intre timp, NATO lupta in inima Asiei si de acolo vine cea mai mare problema a momentului. Cea mai puternica alianta militara a lumii e prezenta in Afganistan de mai bine de 6 ani, are mandat ONU sa opereze pe tot teritoriul afgan de mai bine de 4 ani, dispune de o covirsitoare superioritate si nu reuseste sa cistige razboiul. Explicatii se pot da cu duiumul. Fapt este ca NATO nu a reusit in toti acesti ani sa invinga un dusman net inferior. Incapacitatea Aliantei de a monitoriza si de a contracara evolutia exprimarii strategice asimetrice a gherilei talibane o data pentru totdeauna trebuie sa fie un motiv de jena pentru orice lider euroatlantic.
Dar nu este! NATO arata azi ca un prilej pentru fotografii de grup, seminarii si deliberari, si nu ca o alianta care trebuie sa cistige un razboi. O bizara cecitate istorica face ca, in majoritatea capitalelor NATO, sa nu se priceapa ca Alianta asta este totusi in razboi. In loc sa devina puternica si naprasnica, NATO devine obeza si lenesa.
Integral in Cotidianul.
