In saloanele discutiilor cu pretentii, dezbateri aprinse: de ce votam cu cine votam, in timp ce alegatorii care nu conteaza decat in procente par tot mai bantuiti de lehamite. Facatorii de opinie au intrat in zodia convingerilor inexplicabile. Unii baga mana in foc pentru cate un candidat pe care nu-l cunosc, pentru ca acesta ar fi incarnarea „directiei bune“. Daca de 19 ani incoace primariile n-ar fi fost ocupate de impostori cu apucaturi de cotofene hoate care au tot reprezentat „directia buna“, ar fi de inteles acest idealism nevaccinabil.
Cei care isi cunosc musteriul il cosmetizeaza si-l potrivesc din condei pana-l fac de nerecunoscut, pentru a-l instala intr-un pat al lui Procust chitit pentru o singura persoana. Batranii tacticieni ai echidistantei ne invata cu argumente corozive pe cine sa nu votam, afisand in buzunarul de la batista numele candidatului imaculat la care se uita indragostiti cu apropo.
Nu-l imping in fata, dar il tin in permanenta la vedere: pe el, subintelesul, cel al carui nume nu trebuie nici macar rostit, fiindca la el ne gandim toti, luati de mancarimi in mana castigatoare cu care vom pune stampila pe numele lui.
In vreme ce comentatorii se lupta sa ne tina treaza constiinta civica, la usa primariilor bat salvatorii ultimei sanse, la a doua sau la a treia incercare de a ne face bine. Cei aflati inauntru vor sa ne ia ochii cu minuni edilitare pentru care s-au concentrat trei ani, levitand intr-o totala imobilitate administrativa. A reinceput sezonul necunoscutilor care o data la patru ani isi bandajeaza egoul, atarnandu-si numele si poza pe toate gardurile si la toate intersectiile. Lipitorii de afise platiti la bucata, dar si in functie de locul unde dau cu bidineaua, se iau la bataie noaptea, sa apuce un zid mai in fata, supravegheati de strategii de cartier ai partidelor. De tiribombele acestui balci nu se mai lasa impresionati decat remorcatii politic pe viata, cei care ar vota si o maimuta, numai sa poarte dangaua partidului lor, si activistii marunti care simuleaza entuziasmul in speranta unui loc mai sus in ierarhia partidului.
Altfel, cand ploua in Bucuresti, se infunda canalele cu pozele candidatilor de toate culorile. Documentaristii din corturile de campanie se bat de musca si fac propaganda printre cainii comunitari de raspantie. In weekend, un bucurestean, suparat ca un partid i-a ocupat cu cortul locul de parcare, l-a transformat in garaj si nu mai voia sa-si scoata masina de acolo. Altii rup cu impartiale delicii afisele postate pe usa blocului in care stau, iar in discutiile din jurul gratarelor duminicale isi marturisesc unii altora intentia de a sta acasa, la alegeri, orice-ar fi, pentru ca indiferent cine iese „tot aia e“.
Poate ca ultimul mijloc de a-i face sa renunte pe cei care au de gand sa intre in greva electorala de Ziua copilului ar fi sa-i convinga cineva ca vor castiga candidatii votati de vecinul care ii inunda sau de politistul care le-a dat ultima amenda. Pentru ingrijoratii care se tem ca alegatorii care vor sta acasa au reveria dictaturii: lehamitea asta nu mi se pare un semn ca s-ar fi saturat lumea de beneficiile democratiei, ci de cei care vor sa (mai) traga un tun de pe urma ei.
Integral in Cotidianul.
