Cand adolescentii capata carti de credit inainte de a fi avut un salariu, stai si te intrebi cum s-ar putea astepta cineva ca toata chestia asta sa se sfarseasca cu bine“.
Mare chiu si vai s-a pornit in tara de cand BNR a anuntat inasprirea conditiilor de creditare a persoanelor fizice. In momentul asta, guvernatorul Isarescu a reusit sa se faca impopular pentru ca in mijlocul petrecerii vine si spune stop muzica. Dupa cativa ani de expansiune la liber a creditului - in special cel imobiliar, mascat sau nu, care nu stiu cat a reusit sa contribuie la dezvoltarea reala a sectorului constructii si cat a umflat doar preturile pe aceasta piata - romanii vor trebui sa se reobisnuiasca cu ideea atat de pasée ca trebuie sa cheltuiasca doar atat cat castiga.
Au fost ani frumosi, in care intai un aspirator nou, apoi un TV cu plasma, apoi Loganul in rate si la urma de tot chiar apartamentul au fost treptat incluse in categoria drepturile omului. Le vrem pe toate, chiar de maine, si ce misto ca s-a inventat acest perpetuum mobile in capitalismul modern, care iti ofera bunuri pe care de fapt nu ti le poti permite.
Nu prea stim noi cum functioneaza, dar daca schema merge in America, trebuie sa mearga si la noi, nu? Lumea fictionala a consumului instantaneu cu plata amanata e promovata in reclame si talk-show-uri. Iar ideea a prins, poporul uitand principiul elementar ca orice suma de bani luata trebuie data inapoi cu dobanda: am vazut pe forumuri mesaje care intrebau de ce blocheaza Isarescu accesul la creditele in euro, ca oamenii sunt tineri si la inceput de drum, si altfel cum sa-ti iei un apartament cand ai salariu de 800-900 de lei?
Ei, si iata ca a venit dezumflarea pietei imobiliare in Occident, cand cine platea rate la o casa de o jumatate de milion de dolari s-a trezit ca aceasta mai valoreaza doar un sfert de milion. Asa ca s-a dus frumos la banca imprumutatoare si i-a varat seara pe sub usa cheile acelei case, deoarece la aceeasi rata lunara isi poate lua acum una de doua ori mai mare. In Romania asta nu s-a intamplat inca, fiind o piata imatura aflata abia in etapa de acumulare a masei critice pentru viitoarea criza a creditelor. Iar acum, cand banca centrala a calcat pe frana, lumea se intreaba cu ce drept o face.
Si aici ni se aduce argumentul aparent pro-capitalist ca bancile stiu ele mai bine sa evalueze riscul clientilor, doar in fond se joaca cu propriii lor bani, deci BNR ar face mai bine sa stea deoparte. Trec peste faptul ca experientele recente din Vest ne-au aratat ca bancherii sunt si ei oameni in goana dupa profit usor, ca noi toti, deci nu se comporta mereu luminat si prudent, ci au momente cand se arunca cu capul inainte ca berbecii, iar atunci cand dau de greu apeleaza la mila guvernului pentru a salva institutii falimentare, dar considerate „prea mari pentru a fi lasate sa cada“, pentru ca produc efect de domino in sistem.
Problema reala este insa ca bancile nici macar nu risca banii lor in aceste situatii, ci o moneda fictiva, creata si intretinuta de stat din momentul in care acesta le-a permis sa dea cu imprumut fonduri mult mai mari decat rezervele pe care care le au in seif (de regula, mai mari de 10 pana la 20 de ori).
Creditele actuale nu au nimic in spatele lor, fiind practic moneda falsa, la fel cum banii depunatorilor nu mai exista odata lasati la ghiseu: daca maine vor merge sa ceara inapoi ce au depus mai mult de 5% sau 10% din clienti, nici o banca nu are de unde sa-i scoata. Fiind construit pe o fictiune, sistemul sta in picioare doar atata vreme cat lumea are „incredere“ in el, de unde si preocuparea paranoica pentru imagine si „credibilitate“ a tuturor in acest business suprarealist.
Or, daca accepti sa intri in acest joc al monedei politice, luand bani sau depunandu-i la banci garantate de stat, nu poti sa vii dupa aceea sa zici ca vrei capitalism liber de la un punct incolo. Ori accepti toate regulile, inclusiv parinteasca grija a BNR pentru finantele tale personale, ori stai deoparte si te imprumuti de la prieteni.
In plus, chiar in Occident, acolo unde s-a inventat sistemul bancar cu rezerve fractionare si creditul soft (fie pe card, fie „cu buletinul“), se discuta permanent de efectele sociale ale usurintei cu care categorii nedeprinse cu disciplina finantelor personale au acces la produse bancare sofisticate, pe care nu le inteleg.
Cand adolescentii capata carti de credit inainte de a fi avut un salariu regulat, iar celor saraci li se induce ideea ca, inainte sa-si repare acoperisul, e mai bine sa puna pe el o antena de satelit cumparata in rate si sa-si ia limuzina nemteasca in leasing (la mana a doua, dar orisicat), stai si te intrebi cum s-ar putea astepta cineva ca toata chestia asta sa se sfarseasca cu bine.
