Razvan Exarhu: "In mod normal, te enervezi, deci existi. Chiar si cand nu faci nimic, tot exista in jurul nostru o stare latenta de benga, ca un ralanti al motorului asteptand sa urle, care te tine pregatit pentru a putea face o criza fara sa stai mult pe ganduri."
De fiecare data cand ajungi sa faci spume, ti se pare ca asta e cel mai important lucru din lume, ca sensul vietii e sa imparti dreptatea, sa pui lucrurile la punct, sa faci reclamatii, sa explici, sa descrii cum ar trebui facute lucrurile bine, sa supraveghezi si sa pedepsesti, nu in ultimul rand.
Cineva trebuie sa aiba dreptate si din pacate toata lumea simte ca are. Si dincolo de dreptate se vede intotdeauna negru la orizont spectrul indreptatirii. Iar indreptatirea este miezul oricarui conflict serios, de durata, este echivalentul unui destin de luptator de cartier, de cvartal, de intersectie, de casierie.
De la o vreme, desi incerc sa-mi pastrez zambetul pe buze cat pot, am observat ca parca, lucrurile pe care le stiu atunci cand sunt calm si imi folosesc umorul, dispar ca prin minune atunci cand mi se pare ca trebuie sa discut cu un cretin care exagereaza. Nu zic ca anumite intalniri cu idioti nu pot fi savuroase, ca ciocnirile absurde nu pot fi bune de tinut minte si povestit la petreceri sau ca unele lucruri nu se pot indrepta daca reactia potrivita apare la timp. Doar ca uneori toate astea se confunda periculos de mult cu tot ce inseamna viata noastra.
Putina concentrare va poate aduce aminte ca cea mai mare parte a conversatiilor pe care le poarta fiecare dintre noi au in debut macar eterna plangere despre cat de idioti sunt astia si cat de multi sunt. Evident ca exista cazuri disperate ale acestei molime in care continutul apartine in majoritate zdrobitoare acestei zone crepusculare. Pentru ca nimeni nu renunta niciodata si pentru ca toata lumea stie ca trebuie sa reziste in ciuda logicii si a bunuluisimt, e posibil ca si cele mai mici pretexte sa devina scopuri inalte. Repetitia scenariilor idioate nu pune pe nimeni pe ganduri, nu naste niciun dubiu, ci doar inflameaza insistenta de a merge pana la capat pe calea aleasa, desi totul dovedeste ca e gresita, catastrofala, cronofaga, autodistructiva. Sentimentul salvator al relativitatii nu se naste usor nici inainte, nici dupa o anumita varsta, nici inainte, nici dupa o stare sociala, iar bucuria de a trai nu se poate integra in problema locului de parcare.
Ciudat e ca desi invatam de la varste fragede ca totul este facut sa mearga invers, ca certitudinile nu exista, ca domnul zambitor si amabil care ne asigura ca problema banilor e ca si rezolvata minte si e imbecil, noi tot ne simtim inteligenti atunci cand ne iesim din minti, cand se intampla ceea ce nu vrem sa acceptam ca e destul de probabil sa se intample. De-asta, eu m-am hotarat sa nu ma mai enervez la service si sa nu mai iau in serios faptul ca pot sa iau masina reparata, mai putin pentru kestia pentru care am adus-o.
De ce sa pun la inima, daca anticipez asta si mi se pare ca e nepotrivit sa insist, ca oamenii sunt profesionisti, stiu ce au de facut si ca ii deranjez cu insistente inutile. In sfarsit, am reusit sa ma distrez cand vad spoturi cu banci care spun cat e de simplu sa investesti si sa ai o viata lipsita de stres.
E ca si cum nu am sti toti cat e de absurd dialogul cu bancile si asigurarile, dar asa e lumea, indulgenta, mai ia un distonocalm. Si daca tragi linie si vezi cam cat mai ramane din viata ta, dupa ce extragi crizele de nervi, nemultumirea si timpul irosit pentru a-ti reveni, si tot nu pare suficient, atunci inseamna ca exista un destin colectiv de victime, un sindrom general de persecutie reciproca si ca el trebuie trait pana la capat, asa cum spune cartea de aur intelepciunii imbecile: am platit, mancam.
