Iarna primaverilor noastre

de Emil Hurezeanu     Cotidianul
Joi, 21 august 2008, 4:26 Revista Presei | Opinii/Analize

Ne intereseaza cat din primavara Parisului asediat de revolutia interdictiei de a interzice, cat din demnitatea fragila a orasului de aur invadat de Armata Rosie si cat din patosul national-liberal al romanilor sub primul Ceausescu mai au sau nu vreo proiectie in zilele noastre.

Primavara de la Praga a fost prima tentativa completa de umanizare a comunismului. Inca de la sfarsitul anilor ’50, partidul comunist local permite o viata culturala activa ne-necenzurata in presa, la radio si televiziune. In 1968, organul Uniunii Scriitorilor, „Literarni Noviny“, vindea 250.000 de exemplare saptamanal (la o populatie de 15 milioane), in timp ce tirajul „Romaniei literare“ semiprimavaratice, 40.000 de exemplare (intr-o tara cu 20 de milioane de locuitori).

Poate ca aceasta diferenta califica si raportul intre eflorescenta Primaverii de la Praga si mugurii mijiti la Bucuresti in 1968.
Cehoslovacia era poate singura tara din Pactul de la Varsovia cu o traditie interbelica democratica, in sens republican occidental, cu o stanga social-democrata si chiar comunista moderna.

Cehii si slovacii erau cei mai prorusi locatari ai Estului, pentru ca tara lor abandonata de occidentali Germaniei naziste in 1938 (München) a fost atunci sprijinita doar de URSS, iar in 1945, eliberata si restaurata, la propriu, tot de sovietici.
Spre deosebire, polonezii, ungurii sau romanii au avut intotdeauna, inainte de 1945, nu doar mai putini comunisti si social-democrati, ci si mai multe conflicte si traume in relatiile cu Moscova. La inceputul anului 1968 este ales in fruntea partidului Aleksander Dubcek, un om simplu, modest si omenos. Isi petrecuse tineretea in URSS, vorbea fluent rusa, era vechi prieten al tuturor conducatorilor sovietici, in frunte cu Brejnev.

Milan Kundera in „Gluma“: „Primavara de la Praga a fost apararea pasionata a traditiei culturale europene, in sensul cel mai larg si mai tolerant al termenului; aparare atat a crestinismului, cat si a artei moderne, amandoua la fel de contestate de regimul comunist. Am luptat cu totii pentru aceasta traditie amenintata de mesianismul antioccidental al totalitarismului rus“.

Sovieticii au reactionat nervos, mai intai in intalniri de partid vehemente, iar apoi au invadat militar Cehoslovacia. Au participat trupe ale intregului Pact de la Varsovia, in afara celor romanesti. In cateva saptamani incepea „normalizarea“: sute de oameni morti si mii de arestari, apusul discutiilor critice, reintroducerea cenzurii in cultura (cartile praghezului Kafka n-au mai fost publicate decat dupa 1989), cu oameni tristi si saraci. Pentru multi au urmat exilul, disidenta sau acceptarea unei conditii sociale degradate. Ceva a ramas insa in mintile oamenilor. In 1989, in plina Revolutie de catifea, Vaclav Havel, eroul disidentei politico-intelectuale, si fostul lider comunist Dubcek sunt aclamati cu entuziasm ca noii lideri ai tarii.

Spre deosebire de Praga, Primavara din Parisul anului 1968 a fost revolta impotriva culturii traditionale, a pietei, a societatii de consum si a capitalismului. Cehoslovacii voiau alegeri libere, pe care francezii le considerau capcana exploatarii capitaliste.
La Praga se cautau resurse de rezistenta in traditiile crestin-umaniste, in Franta sau la Berlin ele erau gasite in Cuba, Vietnam ori in China.

Ce a mai ramas la Paris si la Praga, dupa 40 de ani, din furia, inaltarea si decaderea primaverii de-altadata? Intr-un studiu publicat in revista iezuita „Etvudes“, fostul stangist libertar, politologul Jacques Rupnik, pune pe doua coloane bilanturile. Ecologia politica, feminismul, multiculturalismul, abrogarea modelului clasic al familiei, o noua pedagogie antiautoritara au ramas de neclintit in reflexele acelei generatii. Ea a ocupat intre timp principalele institutii culturale si mediatice ale Frantei. La Praga, odata cu normalizarea comunismului s-a consemnat de fapt „decesul marxismului“ (Kolakowski). Ideea unei societati civile si a societatii deschise opuse regimului totalitar, drepturile omului, obsesia „kidnaparii“ Europei Centrale de sultanismul asiatic i-au ajutat pe est-europeni sa reziste pana in 1989.

Unde am fost si suntem noi, romanii, dupa 40 de ani? In 1965, tanarul lider N. Ceausescu isi propune sa consolideze tentativele de nationalizare apasata si de liberalizare timida a comunismului romanesc, demarate de Dej. In Romania nu s-a pus insa problema revizuirii dogmei marxist-leniniste, cenzura n-a fost abolita, universitatile n-au devenit libere, n-au aparut sindicatele independente. Regimul si-a pastrat toate parghiile de control, indeosebi cea a politiei politice. Au fost cateva insule razlete, foarte fragile, in permisivitatea din viata literar-artistica.

Ceausescu n-a sprijinit niciodata Primavara de la Praga in incercarea umanizarii comunismului, ci in intelesul neamestecului in afacerile interne ale unui partid comunist. El si Tito l-au vizitat pe Dubcek si l-au incurajat cu cateva zile inaintea invaziei sovietice. Neparticiparea armatei romane la invazie ramane una dintre marile consolari morale ale romanilor sub comunism, dar este si meritul regimului politic de la Bucuresti.

Discursul lui Ceausescu din balconul CC al PCR ramane poate singura pagina de onoare din istoria Romaniei socialiste. S-a ingalbenit ori s-a inrosit foarte repede. Din Primavara de la Bucuresti regimul a pastrat nationalismul fervent pe care apoi, in anii ’80, l-a mutilat prin arbitrarul si mizerabilismul administrarii tarii.

O anumita orientare prooccidentala oportunista a regimului n-a sufocat, in schimb, apetitul european al elitelor romanesti. La noi a fost publicata intreaga opera a lui Kafka pana in 1989. Din pacate, acest proeuropenism al elitelor s-a manifestat dominant in aspiratiile intelectuale si prea putin cetatenesti. Mostenim situatia pana azi. Spre deosebire de cehi sau de francezi, care au prelucrat ideile Primaverii, pentru romani speranta primului Ceausescu a fost ingropata, de el insusi si apropiatii lui, sub placa de plumb a anilor ’70 si ’80. A ramas virulenta reflexelor national-xenofobe prelinsa si dupa 1989. Au ramas respectul pentru regimul autoritarist, paternalismul si servitutea voluntara, in numele supravietuirii neamului in furtunile istoriei.

Exista insa si o similitudine tulburatoare intre epilogul politic al lui Dubcek, in 1968, si cel personal al lui Ceausescu, in 1989. Seful de partid de la Praga a fost arestat de militari sovietici si apoi plimbat cateva zeci de ore intr-un TAB anonim, pe strazile capitalei ocupate, in asteptarea unui verdict de la Moscova. Scos din TAB, Dubcek a fost urcat in avion si trimis la Moscova. S-a intors in viata de-acolo, dar terminat politic si frant fizic.

Ceausescu, dupa arestare, a fost urcat intr-un TAB si plimbat si el cateva ore in asteptarea verdictului noilor stapani. Ni-l amintim iesind din masina blindata cu caciula de astrahan cazuta pe frunte, cu privirea obosita, dar curioasa, la panda. Stia prea bine ca si Dubcek facuse traseul in TAB, in 1968, si spera - bazandu-se pe vechii tovarasi de la Moscova - ca urmeaza urcarea in avion, poate o confruntare dura de opinii, dar in nici un caz moartea prin impuscare. S-a inselat pentru ultima oara.


Cotidianul.




















139 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS



ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version