Vizita de 48 ore in cinci state-cheie din regiunea Marii Negre si Marii Caspice a fost utila si necesara.
Razboiul din Georgia si urmarile sale neclare, foarte amenintatoare, transforma intreaga zona in cel mai periculos potential exploziv, intre Vest si Est, in versiune adaugita, de la sfarsitul Razboiului Rece. Plasata intre proaspatul stat independent Kosovo, nerecunoscut de Romania si Rusia, si probabil viitorul stat independent Osetia de Sud, impus de Rusia impotriva Georgiei, a NATO, UE si a dreptului international, Romania are o problema de politica interna si externa majora.
Cu o comunitate etnica mare in interior si participare diplomatica si de intelligence ofensiva la Marea Neagra, in asteptarea unor conducte de petrol si gaz care ocolind Rusia, sa n-o ocoleasca la randu-i, fiind (auto)perceputa in ultimii patru ani ca varf de lance al “americanizarii” Ucrainei si Georgiei, dar in stagnarea cronica a dialogului cu Moscova, Romania este obligata asadar sa intervina in circuitul de criza cu pozitii actualizate.
Romania are o problema nemijlocita cu Republica Moldova si Transnistria, dar in Patrulater, alaturi de Ucraina si Rusia, aparent doar amortizata de apartenenta noastra in UE si NATO.
Rolul Romaniei in acest cvartet este vital, din perspectiva mizei de securitate si interes national strategic, dar secundar din cea a ponderii reale. Aceasta tensiune dintre obligatii aspirationale, pe de-o parte, si inconsistenta statutului, pe de alta, nu va intarzia sa produca efecte nedorite dupa explozia din Caucaz.
Pana acum, Basescu a esuat in relatiile cu Moldova, chiar daca nu doar din vina politicii lui sinuoase si provocatoare in raport cu regimul de la Chisinau, obtuz, provincial, comunistoid si prosovietic, dupa decesul URSS. Liderul roman n-are o relatie buna nici cu Ucraina, desi aici vina este mai mare la Kiev. Ucrainenii sunt volatili, cvasiintratabili in diplomatie si stransi strasnic cu usa intre Rusia si Occident de propriile realitati interne.
Relatiile dintre Bucuresti si Moscova nu mai pot fi decat bune, dupa ani de inghet. Bucurestiul a gestionat insuficient dosarele acestei relatii, din complexe istorice nedigerate la timp de regimul Iliescu, copilul nedorit al lui Ceausescu cu Gorbaciov, netransformate in politici active, altfel decat sub ecranul insuficient al UE si NATO.
Moscova are in relatiile cu Romania nu doar atuul cartii moldovenesti si transnistrene, ci si relatiile excelente cu Germania si Franta, puterile protectoare capricioase, din ultimii 150 de ani, ale romanilor. Reabilitarea acestor relatii, prin demararea in forta a unui raport Bucuresti-Moscova, devine, pe fundalul exploziei din Caucaz, principala obligatie de politica externa a Romaniei.
Basescu a fost primul lider euroatlantic care, aflat la Tbilisi in ultimele zile, n-a vorbit doar de vina Rusiei si meritele eroice ale Georgiei. El a cerut prudenta, intelepciune si negocieri bilaterale intre partile in conflict. S-a speculat ca liderul roman ar avea un mandat UE pentru aceasta misiune. Precizarile lui Basescu, la conferinta de presa de vineri, nu inlatura o astfel de interpretare. Mai mult. Este foarte posibil ca in tacticile diplomatiei discrete practicate in regiune de SUA, inca de la inceputul deceniului, sefului de stat roman sa-i fi revenit acum rolul de “feeler”, de senzor, in directia unei medieri a conflictului Moscova-Tbilisi prin negocieri.
Ceea ce practica si Ceausescu mai demult, parand ca sfideaza Moscova si Pactul de la Varsovia, poate sa incerce si Basescu acum, de pe pozitii complet legitime. In martie 2005, la prima sa vizita de la Casa Alba, Basescu i-a lasat gura-casca pe Bush&Comp., in fata unei harti a regiunii Marea Neagra-Caucaz, prin interpretarile pertinente pe care le-a dat intereselor americane (sic!) in zona. Pana una-alta, Basescu ramane deci omul potrivit la locul potrivit.
Conductele sunt o alta pagina deschisa si necompletata. Relativ autonoma in aprovizionarea cu energie, in comparatie cu Ungaria, Serbia sau Bulgaria, ca sa nu mai vorbim de Germania, Romania nu-si mai permite sa ramana de caruta, in toate ipotezele noilor trasee energetice. Rolul de vizitator si controlor al integritatii unor conducte dupa razboiul din Georgia mi se pare insa usor exagerat spre ridicol. Cat isi mai poate permite sa astepte Romania consensuri ale unei UE scindate, mai ales in privinta conductelor, politice si energetice ce-o leaga de Rusia, pentru ca sa-si promoveze propriile interese? Cernavoda s-a oprit, dupa doi ani de tatonari costisitoare ale principalilor operatori occidentali, care au plecat la Belene, in Bulgaria, in conditii mai atragatoare.
In concluzie. Traian Basescu a avut dreptate sa intreprinda acest turneu pompieristic cu sau fara mandat expres - el este oricum prezumat - al euroatlanticilor. Dar fara secventa unei vizite la Moscova, care sa reseteze relatia bilaterala, Basescu nu va obtine nimic in plus.
Nota bene. Rationamentele insistente pe care le face plecand de la drepturile individuale versus drepturile colective in bazinul balcano-caucazian sunt periculos de irelevante pentru Romania. N-are rost sa ne scufundam singuri in butoiul cu pulbere al kosovarilor, albanezilor, caucazienilor sau rusofonilor din Ucraina si tarile baltice.
Romania si minoritatea ei maghiara nu fac parte din acest tablou vivant. Relatiile de apartenenta mutuala ale Ungariei si Romaniei in UE si NATO si mai ales realitatea din cele doua tari fac la fel de imposibil un conflict de redesenare a granitelor, precum intre Germania si Franta sau austrieci si italieni in Tirolul de Sud. Dl Basescu nu este deloc obligat sa sufle si in iaurt. Are deja parte de o imensa portie de ciorba fierbinte.
