Sa nu supraevaluam arta apocalipsului minor. O colectie de gafe provoaca stupefactie sau ilaritate, dar nu stabileste directii politice. PD-L nu avea cum sa faca o alianta propriu-zisa si nu are cum sa dezvolte un viitor politic alaturi de relicvele fasciste din PRM.
Promiscuitatea are exigentele ei, iar ticalosia nu e niciodata o cucerire spontana. Amandoua cer o educatie satanica la care PD-L nu are, pur si simplu, acces. PSD se misca infinit mai competent in acest spatiu si a reusit, de altfel, aproape tot in materie: a fabricat PRM, dupa care si-a folosit creatura, intre 1991-2008, fie pe post de carja parlamentara, fie ca bidinea de spurcat oameni onesti. Toti oamenii onesti. Galeria continua scaparator cu Bogdan Olteanu, tanarul veteran al cinismului, pus in functie cu voturi vadimiste si, mai apoi, ctitor recunoscator al noului sediu al PRM. Dar PD-L nu vine din si nu poate esua in aceasta duhoare, care se ia drept politica.
In schimb PD-L poate face erori. Si le-a facut, neglijand cu pofta efectele simbolice si morale ale unei tranzactii plasate intre banalitate si lipsa de sens.
PD-L a jucat functionareste o partida care i-a adus trei posturi-cheie intr-un Parlament muribund, adica trei mari victorii intr-o organigrama care va disparea fara urma, peste doar doua luni. PD-L a castigat, astfel, dreptul inutil de a juca Monopoly parlamentar cu un partid defunct si de a se freca, fie si in treacat, de tubulatura solzoasa a lui Vadim Tudor. Pierderile sunt imediate. Oamenii care au suferit sub dejectiile lui Vadim vor pleca de langa PL-D sau vor ezita, in ziua de vot, intre diverse formule de absenta. Toxicitatea perceptiei publice, alimentata de fabricile mediatice de negatii, se va intari si ar putea deveni un „concept inghetat“. „Toti sunt la fel“ sta sa se transforme in „toti sunt la fel, dar in frunte cu PD-L“. Demisia reflexa a lui Catalin Avramescu va pune in criza politica de regenerare a cadrelor politice romanesti, caci PD-L se va feri, pe buna dreptate, de radicali imprevizibili, iar elitele vor evita ofertele partidului.
De aici incolo e vorba doar de fatalitatea usor ridicola a erorilor in cascada de care politica prodemocratica romaneasca nu se mai satura. Imediat dupa eroarea PD-L-ista, Catalin Avramescu a tinut sa puna viteza inaintea meditatiei si a consultarilor. A fost eroarea suplimentara care a continuat si a amplificat eroarea initiala. Reflexologia severa a lui Catalin Avramescu a facut victime in tabara gresita. Ea a pus PD-L in pozitia unui partid abandonabil, a stins nemeritat ceva din dinamica lui Sever Voinescu (fost partener intr-un duet electoral innoitor) si a lasat libera tema „fricii de Adrian Nastase“. Chiar daca e complet falsa, maestrii toxicologiei romanesti nu vor ezita s-o lanseze.
In fond, gestul lui Catalin Avramescu e o forma radicala de fuga spre lipsa de risc si de predictibil. Pe scurt, o retragere care nu se desfata cu propria liniste, ci aduce prestigiu absenteismului pe care tocmai Catalin Avramescu a promis initial sa il combata.
Gestul lui Catalin Avramescu ar putea fi citit de prea multi alegatori ca act de expertiza si raport final asupra precaritatii politice generale. De aici pana la fundamentarea intelectuala a antipoliticii nu mai e decat un pas.
