The Romanian Digest

Procesul de restituire in Romania – o incertitudine perpetua

de Rubin Meyer Doru & Trandafir     HotNews.ro
Marţi, 17 martie 2009, 16:34 Revista Presei | Opinii/Analize

Introducere
Pentru multe dintre victimele brutalitatii regimului comunist din Romania, eforturile depuse de autoritati in cadrul procesului de restituire au reprezentat mai degraba o “smecherie” decat un efort onest in scopul de a face dreptate. Zeci de mii de victime ale comunismului au asteptat in zadar timp de opt ani sau chiar mai mult, pentru ca dosarele lor de restituire sa fie solutionate, fara a putea obtine macar informatii cu privire la stadiul acestor dosare, in timp ce alte mii de asemenea victime, ca urmare a varstei inaintate, au intrat in mormant fara a vedea facandu-se dreptatea mult asteptata. Dupa douazeci de ani de la caderea comunismului, si dupa opt ani de la implementarea a ceea ce ar fi trebuit sa reprezinte modelul de restituire in Europa Centrala si de Est, procesul de restituire in Romania este impotmolit in indolenta, insolenta si obedienta fata de interese politice, in loc sa reprezinte un angajament in fata dreptatii si a suprematiei legii.

De-a lungul anilor, am redactat articole analizand in profunzime legea speciala in materia restituirilor din Romania, si anume Legea nr.10/2001 (“Legea 10”), modificarile aduse acesteia, precum si regulamentele de punere in aplicare (vezi Arhiva The Romanian Digest™ la www.hr.ro.) Desi, din anul 2001, autoritatile romane au reusit in mod laudabil sa solutioneze in mod favorabil cererile de restituire a mii de persoane, prezentul articol aduce in discutie realitatea crunta cu care se confrunta in prezent o suta de mii de victime ale comunismului, care inca nu cunosc cand si daca li se va face vreodata dreptate de catre un stat ale carui autoritati par fie ca nu sunt suficient de competente, fie ca nu doresc sa remedieze injustitia trecutului.

Procesul de restituire in practica
Este inacceptabil din punct de vedere moral ca jumatate dintre victimele comunismului sa primeasca decizii favorabile in procesul de restituire, in timp ce cealalta jumatate sa primeasca doar tacere, indecizie si obraznicie din partea autoritatilor. Dar acesta este stadiul procesului de restituire din Romania, asa cum a fost acesta descris intr-un raport recent elaborat de Societatea Academica Romana (“SAR”), intitulat “Restituirea proprietatii: De ce a iesit asa prost in Romania?”, in cadrul caruia SAR caracterizeaza procesul de restituire drept insensibil, confuz si abuziv. Cu siguranta, ar fi gresit sa nu admitem faptul ca mii de solicitanti au obtinut solutii favorabile de restituire din partea statului roman – fie ca urmare a eforturilor lor neobosite, fie pentru ca au avut norocul ca cererile lor sa fi fost solutionate in localitati care au actionat prompt si in temeiul legii. Chiar si unii solicitanti ce au depus notificari in ceea ce reprezinta gaura neagra a restituirilor, adica in Bucuresti, au reusit sa obtina solutii favorabile, desi de prea multe ori ca rezultat al unor litigii prelungite. Dar prezentul articol se concentreaza pe miile de solicitanti pierduti in pragul iadului – acolo unde, pentru eternitate parca, asteapta in zadar raspunsurile autoritatilor romane la cererile lor.

Iata modul in care procesul de restituire ar trebui sa functioneze. Notificarile sunt depuse la nivelul administratiei locale in cadrul comisiilor special create in acest sens. Dupa completarea dosarului cu documentele necesare, comisia emite o decizie, fie de aprobare a restituirii in natura sau prin echivalent, fie de respingere, fie de redirectionare a dosarului catre institutia competenta. In cazul in care comisia decide restuituirea prin echivalent, decizia, insotita de documentatia in baza careia ea a fost emisa, este transmisa catrre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor din cadrul Autoritatii Nationale privind Restituirea Proprietatilor (“ANRP”) care, la randul sau, verifica legalitatea respingerii cererii de restituire in natura. In cazul in care Comisia Centrala decide ca restituirea in natura nu mai este posibila, atunci intregul dosar este transmis catre un evaluator independent, care pregateste raportul de evaluare prin care stabileste cuantumul despagubirilor ce vor fi acordate solicitantului.

Potrivit ultimului raport de activitate al ANRP, numarul total al cererilor de restituire depuse la nivelul intregii tari este de aproximativ 202.000, iar decizii au fost emise in aproape 103.000 de dosare, fie de aprobare, de respingere sau redirectionare a dosarului catre institutia competenta. Potrivit Raportului SAR, din totalul cererilor de restituire ce au fost solutionate pe deplin la nivelul intregii tari, aproape 63.000 au primit decizii favorabile la nivel local, apropae 1.700 la nivel central, adica la nivelul ministerelor si al Autoritatii pentru Valorificarea Activelor Statului (“AVAS”), si aproximativ 15.000 de dosare au fost evaluate deplin de ANRP. Pe baza acestor date, chiar mentinand nivelul actual de eficienta al autoritatilor, procesul de restituire va mai dura cel putin opt ani, dat fiind faptul ca multe dintre deciziile deja emise nu sunt definitive. Insa aceasta cifra nu ia in considerare progresul extrem de lent inregistrat la nivel local, unde acest proces nu va putea fi finalizat pentru inca alti douazecisipatru de ani – adica un timp suficient de indelungat in care toti cei care au solicitat restituirea proprietatilor lor confiscate isi vor fi gasit deja sfarsitul. In ultimii ani, noile reglementari sau amendamentele aduse la cele existente de catre legislativul roman au condus la acordarea unor drepturi suprapuse fostilor proprietari si chiriasilor actuali, care au beneficiat in mod constant mai mult de protectia statului roman decat victimele de la care au fost furate de fapt acele proprietati in care locuiesc actualii chiriasi. Aceasta situatie a condus la si mai multa indecizie si in consecinta la mai multe amanari in procesul de acordare a restituirilor fie in natura, fie prin echivalent.

Situatia la nivel local
Desi procedura de solutionare a unei notificari de restituire, de la data depunerii sale, pana la data emiterii unei decizii, pare simpla, in practica o asemenea procedura s-a dovedit a fi un proces de lunga durata si greoi. Perioada de timp necesara pentru comisia din cadrul autoritatii locale pentru a emite o decizie difera de la un judet la altul, in functie de volumul de dosare si de asemenea de numarul personalului implicat in rezolvarea acestor chestiuni. Astfel, de blamat pentru faptul ca dureaza chiar si cativa ani pana cand solicitantul primeste o decizie de solutionare a notificarii sale de restituire este un sistem care pur si simplu nu aloca suficiente resurse acestui proces.

Deoarece implementarea prevederilor legale in vigoare trebuie sa ia in considerare atat de multi factori institutionali locali, procesul de restituire la nivel local nu are un profil unitar in tara, asa cum se mentioneaza in raportul SAR. Exista judete in Romania unde numarul de cereri de restituire este redus, iar procentul cazurilor pentru care au fost emise decizii pana in prezent este ridicat – peste 90% in Alba Iulia, potrivit raportului SAR. Dar exista si alte judete mici unde, chiar daca numarul cererilor de restituire este redus, numarul cazurilor pentru care au fost emise decizii este de asemenea redus, cum este, de exemplu, Calarasi. De fapt, exista si judete mari cu o rata de solutionare a cererilor de restituire incredibil de redusa, cum ar fi Constanta si Iasi si, mai cunoscut ca orice alt oras, Bucuresti. Din pacate, procentul redus de solutionare a dosarelor de restituire caracterizeaza situatia din aproape intreaga tara.

De blamat pentru aceasta situatie sunt organizarea ingrozitoare din cele mai multe municipii, ineficienta personalului sau lipsa unui personal adecvat, o comunicare neadecvata si neclara fata de solicitanti, opacitatea si lipsa de transparenta a acestui proces si, suficient de des, reaua-vointa a celor responsabili tocmai cu solutionarea cererilor de restituire. In mod mai mult decat evident, absenta datelor limita pentru completarea dosarelor, lipsa sanctiunilor in caz de intarziere in solutionare sau lipsa raspunsurilor la cererile de restituire incurajeaza performanta slaba a statului roman si a autoritatilor responsabile cu solutionarea cererilor de restituire. In plus, unele judete pur si simplu ignora cererile de informatii ale aplicantilor, in ciuda faptului ca au obligatia de a furniza raspunsuri la asemenea cereri in temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public. Fara dubiu, unele raspunsuri la cererile de restituire se incurca si depind de interese locale influentate de cresterea din ultimii ani a valorii proprietatilor imobiliare. Putem considera ca interesul generat la nivel local pentru anumite imobile a condus la presiuni privind intarzierea luarii unor decizii sau chiar anularea unor cereri de restituire de altfel legitime, pentru cele mai nefondate motive.

Situatia abominabila din Bucuresti
In acest tablou caracterizat prin performanta scazuta, Bucurestiul detine un loc special, din pacate in sens negativ. Desi inregistreaza numarul cel mai ridicat de cereri de restituire, aproape 21% la sfarsitul anului 2007, si anume 42.430 de dosare, asa cum se mentioneaza pe pagina de internet a Primariei Municipiului Bucuresti, numai 11.259 de cereri au primit decizii pana in prezent. A durat opt ani pana cand a fost solutionat doar un sfert din cererile inregistrate de primaria Bucuresti. La un asemenea randament, Bucurestiul nu va finaliza solutionarea cererilor de restituire pana in anul 2033!

Primarul Municipiului Bucuresti este dl. Sorin Oprescu, un om considerat decent si de buna-credinta. Daca o asemenea evaluare este corecta, trebuie sa ne asteptam, din partea lui, la o reorganizare imediata, rasunatoare si lipsita de compromisuri a departamentului de restituiri din primaria Bucuresti, care sa mareasca numarul personalului implicat si care sa creeze un sistem mult mai eficient de comunicare astfel incat sa rezolve in mod deplin si adecvat cererile de restituire ale victimelor comunismultui. Daca situatia extrem de dificila a acestor victime nu a reprezentat un motiv suficient pentru a grabi solutionarea acestui proces in Bucuresti, ce l-ar putea determina pe primar sa actioneze poate fi constientizarea faptului ca un esec in acest sens poate avea ca rezultat o avalansa de litigii suplimentare impotriva primariei, care va genera costuri mult mai mari decat costurile necesare pentru functionarea unei administratii de restituire eficiente.

In timp ce Primaria Municipiului Bucuresti este competenta sa solutioneze cererile de restituire in baza Legii 10, primariile de sector sunt cele competente sa coordoneze procesul de restituire in temeiul Legii nr.18/1991 privind fondul funciar. Aceasta conduce deseori la suprapunerea a doua procese de restituire cu privire poate la aceeasi unica proprietate – o situatie complet disfunctionala care amana de fapt emiterea deciziilor de restituire.

Inaintea ultimelor alegeri locale in care primarul Oprescu a iesit invingator, numarul cererilor de restituire solutionate in Bucuresti crescuse. Totusi, de la alegerea lui Oprescu, rata de solutionare a cererilor de restituire merge din nou cu viteza melcului. Aceste deficiente institutionale la nivelul primariei Bucuresti au condus deja la introducerea unui numar de aproape 30.000 de actiuni in instanta. O asemenea situatie ar trebui sa convinga aproape pe oricine ca in realitate este vorba despre o adevarata criza absurda care solicita adoptarea unei solutii rapide.

Situatia la nivel central
Situatia este si mai rea la nivel central, desi numarul cel mai mare de cereri de restituire a fost inregistrat la nivelul administratiei locale. Potrivit raportului SAR, trei sferturi din cererile depuse la nivel central au fost inregistrate la trei institutii, care intamplator detin si cea mai ridicata rata de cazuri nerezolvate: Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (“AVAS”) cu un numar total de peste 60% din cazuri, dintre care 67% au ramas nerezolvate; Ministerul Agriculturii, tot cu 67% de dosare nerezolvate; si Ministerul Economiei si Finantelor, cu 52% din cazurile sale nesolutionate.

De la data intrarii in vigoare a Legii nr.247/2005, ANRP a devenit competenta sa efectueze evluarea proprietatilor in dosarele in care a fost decisa restituirea prin echivalent (in locul restituirii in natura). O asemenea evaluare este efectuata de evaluatori imobiliari independenti, pe baza unor standarde internationale de evaluare. Desi se presupunea ca acest sistem va pune capat atat intarzierilor nejustificate, cat si interferentelor intereselor locale in rezolvarea cererilor de restituire la nivel local, in practica, nici acest sistem nu functioneaza prea bine.

ANRP este extrem de inceata in solutionarea cererilor de restituire. Deseori, este din cauza lipsei documentelor sau lipsei informatiilor din aceste dosare, ca urmare a lipsei informatiilor cadastrale si arhivelor privind imobilele respective. Alte plangeri au fost formulate in legatura cu o comunicare neadecvata si deficitara a ANRP cu aplicantii, cu privire la stadiul solutionarii dosarelor acestora. Nu este de inteles, si cu atat mai putin justificabil, de ce aplicantii trebuie sa astepte ani intregi pana sa primeasca un raspuns in legatura cu stadiul documentelor din dosarele lor, si aceasta in ciuda cererilor lor repetate de informatii. Mai mult, cei mai multi aplicanti se plang de asemenea si in legatura cu metoda netransparenta de evaluare a proprietatilor lor confiscate, si aceasta intrucat, chiar daca primesc o decizie ce mentioneaza cuantumul despagubirilor, ei nu sunt informati cu privire la metodele utilizate in scopul determinarii unui asemenea cuantum si, in consecinta, este foarte dificil pentru ei sa conteste validitatrea metodei de evaluare utilizate.

Chiar si dupa emiterea titlului de despagubire, posibilitatea de a obtine actiuni in Fondul Proprietatea este inca indepartata. Intrarea in vigoare a Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 81/2007 a parut sa reprezinte un pas inainte in procesul de restituire, prin acordarea catre solicitanti a dreptului de a opta intre despagubiri in numerar, pana la o limita de pana la 500.000 RON, sau in actiuni in Fondul Proprietatea. Dar, din informatiile postate pe pagina de internet a ANRP, plata efectiva a despagubirilor in numerar este extrem de inceata, pana in prezent doar 2.826 de cereri fiind solutionate in acest sens, dintr-un total de 8.266 de cereri de despagubiri in numerar pentru anii 2007-2008.

Intr-adevar, sumele necesare pentru plata despagubirilor in numerar sunt extrem de semnificative, intrucat proprietatile sunt evaluate, de la intrarea in vigoare a Legii 247/2005, la valoarea lor de piata, ceea ce face imposibila o previziune cu privire la data la care plata tuturor despagubirilor in numerar va putea fi efectuata. In mod similar, este inca incert cand Fondul Proprietatea va fi listat la Bursa de Valori Bucuresti, devenind astfel un mijloc eficient pentru detinatorii de actiuni de a obtine beneficii pe o piata reglementata. Intr-adevar, la acest moment, selectia administratorului Fondului Proprietatea este inca in curs de efectuare si, desi candidatii potentiali si-au depus ofertele, este inca incert cand un asemenea proces va fi efectiv finalizat.

Potentiale remedii in instanta
O actiune in fata instantei de judecata reprezinta ultimul remediu pe care un fost proprietar al unei proprietati confiscate il detine pentru a obtine dreptate. In cazul in care este respinsa cererea de restituire in natura sau in cazul in care decizia de restituire prin echivalent stabileste un cuantum nesatisfacator de despagubiri, solicitantii pot introduce actiune in justitie, pentru a solicita recunoasterea drepturilor lor de catre puterea judecatoreasca, intr-un stat in care puterea administrativa i-a dezamagit deja. In plus, multe actiuni au fost introduse in instanta in baza prevederilor dreptului civil, de persoane care nu isi puteau intemeia actiunile pe prevederile Legii 10. In consecinta, in ultimii ani au fost introduse in instante mii de cereri, dar deciziile instantelor in materia restituirilor s-au caracterizat prin discrepante mari. Asemenea decizii chiar adverse emise de instante din judete distincte au condus la critici internationale cu privire la sistemul de justitie din Romania. In acest context, Inalta Curte de Csaartie si Justitie (“ICCJ”) a unificat practica instantelor romane in baza deciziei nr. XX din 19 martie 2007. Inainte de aceasta decizie, practica instantelor romane era divergenta in legatura cu cererile introduse impotriva refuzului nejustificat al autoritatilor competente de a da raspuns unei cereri de restituire in termenul de 60 de zile stabilit de Legea 10. In prezent, in cazul in care aplicantii se confrunta cu lipsa nejustificata de raspuns din partea autoritatilor competente, ei pot introduce actiuni in instanta. Aceasta va conduce mai mult ca sigur la un numar mai mare de actiuni introduse in instanta in viitorul apropiat, de personae care au obosit sa tot astepte ca autoritatile competente sa actioneze.

O alta problema a practicii neunitare a instantelor din Romania a privit admisibilitatea actiunilor in instanta pe temeiul prevederilor codului civil, actiuni introduse dupa intrarea in vigoare a Legii 10. ICCJ a decis, prin decizia nr.33 din 9 iunie 2008 ca, in pricipiu, persoanele ale caror situatii sunt reglementate de Legea 10 vor trebui sa introduca actiuni in instanta numai in baza prevederilor acestei legi si nu in baza prevederilor legii civile. Mai mult, persoanele care au introdus deja actiuni in baza procedurii stabilite prin Legea 10 nu pot introduce o cerere suplimentara in materia restituirii in temeiul legii civile, in baza principiului electa una via. Aceasta va putea conduce in viitor la un numar crescut de plangeri in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului, introduse de cei carora nu li se mai permite sa-si bazeze actiunile in instanta in materia restituirii pe prevederile legislatiei civile.

Cele doua decizii ale ICCJ mentionate mai sus au un rol extrem de important in unificarea practicii instantelor romane cu privire la dosarele de restituire. Totusi, in ciuda acestor modificari semnificative, este inca posibila emiterea unor solutii contradictorii de catre instantele romane.

Concluzie
Dupa aproape douazeci de ani de la caderea comunismului in Romania, foarte multe dintre victimele acestui regim asteapta inca sa li se faca dreptate. In maniera in care statul roman solutioneaza cererile de restituire, un asemenea proces nu va putea fi finalizat pentru inca douazeci si cinci de ani, adica aproape patruzeci si cinci de ani de la caderea regimului Ceausescu. O asemenea situatie reprezinta o rusine nationala.

Autoritatile locale si nationale trebuie sa caute mijloace imediate pentru accelerarea procesului de restituire si sa conduca astfel la obtinerea de rezultate concrete de catre persoanele care au suferit deja atat de mult din partea regimului comunist din trecut.

Daca autoritatile centrale sau locale nu doresc ori sunt prea incompetente pentru a accelera solutionarea corecta a procesului de restituire, atunci raspunsurile vor trebui identificate in fata instantelor romane, a Curtii Europene a Drepturilor Omului si, posibil, chiar in fata instantelor arbitrale stabilite in baza tratatelor bilaterale de investitii la care Romania este parte. Aceasta ultima optiune poate fi exercitata de diverse asociatii ce reprezinta solicitanti, astfel incat mai multe persoane, care nu isi pot permite sa utilizeze procedura arbitrala din fata Centrului International de Rezolvare a Disputelor din Washington, D.C., isi pot uni fortele intr-o actiune comuna.

Cel mai urat este insa faptul ca eforturile depuse totusi de autoritatile romane cu privire la procesul de restituire nu ar trebui blocat intr-o maniera atat de jalnica. Un efort de altfel maret si nobil este distrus de incompetenta, indolenta si interese politice – si niciun lider politic roman nu pare sa doreasca sa corecteze totusi acest haos ce a ajuns sa caracterizeze procesul de restituire, inainte ca toata aceasta situatie sa produca o adevarata explozie.

Articolul a fost tradus din versiunea originală în limba engleză şi publicat cu aprobarea:
Rubin Meyer Doru & Trandafir
SOCIETATE CIVILA DE AVOCATI / LAWYERS PROFESSIONAL CORPORATION
IN ASOCIERE CU / AFFILIATED WITH HERZFELD & RUBIN, P.C.
http://www.hr.ro


Citeste mai multe despre   



















1858 vizualizari

  • 0 (0 voturi)    
    CIVILA DE AVOCATI (Marţi, 17 martie 2009, 18:15)

    Cliff [anonim]

    Mafia imobiliara
  • -1 (1 vot)    
    atentie la insulte! (Marţi, 17 martie 2009, 20:38)

    cetatean [anonim]

    Baietii astia isi permit sa jigneasca autoritatile romane si sa le insulte. Ar trebui ca statul roman sa se autosesizeze din oficiu, dandu-i in judecata si cerandu-le daune care sa-i usture la buzunare, pentru a obisnui si alti alogeni sa foloseasca un limbaj reverentios.
  • -1 (1 vot)    
    procesul de restituire in Romania (Miercuri, 18 martie 2009, 12:05)

    Laurentiu [anonim]

    foarte bun articolul...din pacate acesta este adevarul. statul isi bate joc de cetateni lui. vorba lui mircea badea...
  • 0 (0 voturi)    
    Dupa un proces de restituire ce drepturi are propi (Duminică, 30 mai 2010, 16:45)

    rhengstler [anonim]

    Ma intereseaza daca dupa legile Romane un apartament locuit de o persoana care nu plateste la stat, Apolodor Bucuresti chirie si nici propriretarului chirie cu care nu are contract . Propietarul este obligat sa plateasca impozit la stat pt. acest apartament) .Are dreptul propietarul sa intre in acest apartament si cum?
    Propietarul vrea sa vanda apartamentul si vrea sa faca cadastrul, pentru care trebuie sa se faca masuratori in apartament.
    Dupa mine persoana ocupa ilegal apartamentul. Care sunt drepturile in acest caz in Romania ale proprietarului?


Abonare la comentarii cu RSS



ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version