Povestea cersetorului milionar, cu casa, masa, antena parabolica si contul plin, a facut, saptamana trecuta, inconjurul tarii. Asa am aflat, alaturi de intreaga Romanie, ca din cersit se poate castiga foarte bine. Si, totusi, daca nu-i asa? Am fost eu acolo, cu mana-ntinsa, sa verific? N-am fost. Pai, ia sa ma duc, ca de munca oricum m-am cam plictisit.

"Deo saptamana mananc decat batae"

"Mana-ntinsa care nu spune o poveste nu primeste de pomana." Parca asa am invatat din Filantropica lui Nae Caranfil. Ia sa vedem: cu ce poveste as putea ajunge la inima oamenilor si, de-acolo, direct la portofel? Stiu: sunt tanara, jerpelita, murdara, nemancata si… si… si… a, da, si batuta. Chiar asa, ia sa scriem un carton, ca, oricum, am vazut ca fara nu se poate: „Deo saptamana mananc decat batae“.

Perfect. Sa vedem si hainele. Botezatu n-are nici o colectie dedicata, ca sa pot lua de la el, asa ca improvizez. Cumpar cu 15 RON un halat dintr-un second-hand, ii sfasii un buzunar, il ard c-o bricheta si ii descos tivul. De murdarit, il murdaresc cu praf de ciment si niste ulei. Asortez un fes intors pe dos, niste pantaloni, o pereche de sosete gaurite (asimetric, una la calcai, una la deget) si niste papuci. Ochiul mi-l invinetesc cu un fard de pleoape mov, gura mi-o rup cu niste ruj, sub unghii bag niste fard de pleoape negru, Chanel. Tot cu d-asta ma murdaresc si pe gat.

In mana dreapta imi atarn o punga transparenta cu doua felii de paine si ceva mezel. Inainte sa iau drumul strazii, constat ca nu-s suficient de murdara pe maini. Ma intorc si mi le bag putin in scrumiera. Sunt gata de plecare. Imi incasez portia de previziuni nasoale din redactie (despre cum o sa iau bataie de la concurenta sau cum o sa devin prizoniera mafiei cersetorilor, asta in cazul fericit in care nu ma omoara), ii raspund colegului Dutu la nu stiu ce intrebari profesionale cu un „Nu pot sa ma ocup de asta, am treaba, ma duc sa cersesc“, imi antamez un cameraman si o garda discreta de corp si ma apuc de treaba. Primii 5 RON ii fac de la colegi.

"Ajuta-ma si pe mine, frumoaso!"

Ies din cladire si ma asez la doi pasi, in fata BCR-ului. Arunc pe furis o privire in geam. Arat atat de jalnic incat, sincer, eu mi-as da bani. De la cei care trec, insa, chiar nu ma astept sa faca vreun gest. Unii se feresc cand ajung langa mine. Spatiul e mic, iar eu sunt foarte murdara. Majoritatea nici nu ma privesc. Mie clar ca doar dintre aia care o fac imi pot selecta victimele. Doua femei imi citesc cartonul, dar nu dau nimic. Trec mai departe, comentand: „I-auzi, dom’le, de o saptamana nu mananca decat bataie. Cine-o pune sa stea?“. „Bine ca sunteti voi destepte“, imi zic. Dar, vai, se apropie o tanara care se cauta-n geanta. Se uita la mine. Ma uit si eu, adanc si disperat in ochii ei, si atac: „Ajuta-ma si pe mine!“.

Ma ajuta. 1 RON. Apoi incep, incet-incet, sa curga banii. Am invatat spilul. Stau cuminte, batuta si trista. Ma milogesc doar de cei carora le-am prins privirea. Cam 20% dintre ei musca. Femeile sunt mai impresionabile (mai ales daca sunt uratele si le iei cu „Ajuta-ma si pe mine, frumoaso!“), dar dau mai putin. Barbatii dau mai rar, dar sunt generosi. Dau mult. Chiar si cate 5 RON. N-apuc sa ma bucur de succesul meu pe piata, ca trece pe langa mine o tipa foarte frumoasa. Se uita, deci ma milogesc.

Imi raspunde c-o privire dispretuitoare. Cea mai dispretuitoare pe care am vazut-o vreodata. Ii dau si eu replica in gand: „Hai, sictir! Facem pariu, de fapt, io castig de vreo cinci ori mai mult ca tine? Si, la urma urmelor, de unde esti tu asa sigura ca n-o sa te aduca viata aici, in locul meu? Nesimtito!“. N-apuc sa-mi termin conversatia imaginara, ca trece unul dintre membrii board-ului Realitatea-Catavencu. (Va salut, domnu’ Vulpe!) Ma vede, ma recunoaste, imi zambeste si trece mai departe, ca sa nu ma deranjeze de la lucru. Ete-na, ba sa faca bine sa ma deranjeze! Ma tin dupa el pana-mi da 5 RON. Bravo, imi place de mine! In definitiv, asa e viata, cine are cunostinte se descurca.

Textul integral si reportajul video in Academia Catavencu