E112 si joaca de-a Dumnezeu in Sanatate (de Sorin Ionita)

Marţi, 27 noiembrie 2007, 4:40 Revista Presei | Opinii/Analize

Saptamana trecuta, in aceasta pagina de ziar, Rodica Culcer se punea oarecum in raspar cu opinia publica, discutand cazul celebru si tragic al familiei Lungu, cea care are un bebelus cu traume severe dupa o nastere la Spitalul Municipal.

Observa doamna Culcer doua lucruri corecte, cred eu: ca lumea a sarit sa-i judece pe medici amatoristic, in piata publica, inainte de a avea un verdict profesional intr-un dosar medical complicat; si ca presa a reactionat pavlovian si superficial, cautand vinovati inainte sa priceapa in ce ar putea consta vina, precum popoarele primitive care trebuie sa bata cu batul pe cineva dupa ce cade trasnetul.

Dezorganizarea din spitale si tafna infantila a ministrului Nicolaescu, om de o inabilitate surprinzatoare pentru experienta lui politica, nu fac deloc usoara discutarea acestor cazuri explozive. Nu e clar daca medicii respectivi sunt in culpa, ori mai curand administratia spitalului e de vina pentru disfunctiile semnalate: ca doctorita a fost chemata la raport din sala de nasteri, ca nou-nascutii cu probleme erau carati in brate prin holul public al spitalului etc. Dna Culcer are dreptate cand spune ca presa s-a purtat neprofesionist, preferand sa zbiere si sa stoarca lacrimi in loc sa investigheze.

Dar as merge chiar mai departe, observand ca, indiferent daca se demonstreaza culpa medicala sau nu, ramanem cu o uriasa problema nerezolvata in brate. Asta se vede daca alaturam aceasta poveste celorlalte, recente, de copii grav bolnavi, in care cu intentii poate onorabile, dar cu o sfanta indignare demna de o cauza mai buna, s-au implicat diverse VIP-uri. Scandalul s-a starnit in jurul celebrului formular E112 (o cerere-tip pentru trimis cazurile grave in strainatate pe banii statului atunci cand in tara nu exista tratament adecvat) pe care functionari din minister sunt acuzati ca il ascund, fie din prostie administrativa, fie din interese mai meschine.

Din pacate pentru cei buni de gura, lucrurile nu-s asa simple. Regula de functionare a oricarui sistem public de sanatate prevazut cu un buget - mic sau mare, dar limitat - este ca poate livra un numar finit de servicii medicale, ce e in plus urmand sa se plateasca din surse private (directe, din asigurari suplimentare sau donatii caritabile). Un sistem bine organizat are criterii clare, precizand ce se poate face si ce nu pe bani de la buget, asigurand un nivel decent de acces pentru toata lumea.

Un sistem opac si prost organizat ca al nostru lasa multe lucruri in zona gri, tolereaza inechitati, creeaza filtre infor-male (spaga sau relatii) ori cheltuieli discretionare. Dar nici unul, nici celalalt nu se pot sustrage regulii de fier ca bugetul are un capat, pe cand nevoia sociala este infinita: orice boala as avea, pot sa arat ca exista un loc pe lumea asta unde tratamentul este mai avansat si are sanse mai mari de reusita decat in Romania.

Pe scurt, formularul E112, care a ajuns sa fie tratat ca un drept cetatenesc - sau chiar ca „formularul vietii, o sansa care ii poate scapa pe suferinzi”, dupa cum titra vag mistic o televiziune, cu restul de inspiratie ramasa de la ultimele pelerinaje la moaste si exhumari in direct - constituie o promisiune pe care statul roman sau oricare altul n-o poate onora din principiu, indiferent cati bani ar avea.

Nu exista comisie de intelepti sau sistem de criterii care sa poata decide „obiectiv” daca, pentru suma de bani X, este preferabil sa fie trimis la tratament avansat si scump un copil cu afectiuni severe si pericol imediat sau alti trei copii care s-ar putea trata mai modest si la noi, dar cu sanse de vindecare de 50%. Cine se simte destept si crede ca are o solutie aici, poate e bine sa se mai gandeasca, punandu-se pe rand in locul fiecarui parinte.

Daca se dovedeste ca unii functionari folosesc mecanismul de avarie E112 pentru a extrage mita, ei trebuie dovediti si pedepsiti exemplar. Dar asta n-ar fi decat un adaos local si obscen la dilema fundamentala: am creat un sistem administrativ care trebuie sa hotarasca cine traieste si cine moare, substituindu-se lui Dumnezeu, iar acum ne miram ca el nu functioneaza echitabil. Daca ministrul sare in papuci si aproba fondurile cazurilor mediatizate (cu ce drept, ca nu asta e procedura?), pe ce temei le va putea respinge pe cele 10, 100, 1.000 care vor incepe sa curga de maine? Unde va trage linia?

Sincer sa fiu, nici mare somitate medicala sa fiu, n-as putea servi in asemenea comisie Mengele pe dos. Dar recunosc sincer ca nici n-am idee ce altceva am putea face si nici nu indraznesc sa pun sub semnul intrebarii existenta lui E112. Da, doamnelor si domnilor, viata ramane complicata chiar si dupa intrarea in UE, inventarea televiziunii care le stie pe toate si a filantropiei ca strategie de PR, exitand situatii cand nici spanzurarea de bec a unui ministru crispat nu rezolva mare lucru.