Cind, cu gene ostenite, domnul Melescanu a iesit in fata presei sa anunte napasta nominalizarii sale pentru functia de ministru al Justitiei, am crezut, pentru citeva clipe, ca e chiar adevarat.
Apoi, o data cu „varianta“ Radu Stroe la Aparare pomenita de premierul Tariceanu, a iesit la iveala conturul unui contraatac politic in directia Traian Basescu si s-a spulberat iluzia: zile si ore intregi, liberalilor nu le-a stat nici o clipa mintea la cum sa rezolve situatia incurcata si penibila de la Ministerul Justitiei, ci la cum sa-i dea o smetie adversarului de la Cotroceni.
In economia jocului politic, raspunsul liberalilor cu mutarea Stroe s-ar chema riposta, iar in limbajul golanilor de la Bariera Vergului – „ba pe-a ma-tii!“. Oricum i-ar zice, dupa ea urmeaza inca o confruntare sau inca o mardeala, dupa gust.
Ceea ce face astazi PNL, ticluind o impunere a Noricai Nicolai la Aparare daca Traian Basescu nu-l inghite pe Stroe cu tot cu epoleti, n-are nimic de-a face cu guvernarea unei tari.
Seamana cu un joc de strategie, are, pe alocuri, si ingredientele unei incaierari in piata publica, dar e foarte departe chiar si de urmele de ratiune pe care le mai avea acest guvern. N-am sa fac aici inventarul provocarilor majore ale perioadei pe care o traversam, dar vorbim despre o tara incapabila sa-si asume schimbarea de statut prin integrarea in UE.
Legatura noastra cu spatiul comunitar este aproape inexistenta, baltim in cloaca mizelor politice interne, foarte departe de tot ceea ce se intimpla astazi cu adevarat important la Bruxelles sau la Strasbourg.
Responsabilitatea majora pentru ceea ce ratam acum si nu vom mai putea recupera decit foarte greu sau niciodata apartine, aproape exclusiv, politicii falimentare pe care intelege s-o practice Calin Popescu-Tariceanu. Seful guvernului si al PNL a ajuns sa inteleaga abia in anul electoral 2008 ce napasta majora aduce cu sine guvernarea minoritara: e condamnat sa mimeze pozitia de autoritate.
Miscarile politice i le impun, de mult, grupurile cu influenta din partid, strategiile economice si le alcatuieste din soaptele prietenilor cu mare putere financiara, iar pentru trecerea proiectelor de lege prin parlament e nevoit sa stea cu ochii in papion pe la usile amicilor din PSD si PC.
Ca sa scape, fie si in al doisprezecelea ceas, de blestemul pe care si l-a rostit singur, guvernul lui Tariceanu ar fi avut ocazia sa demisioneze. Nu se punea problema unei demisii de onoare, clamata ipocrit de liderul-acadea al PSD, Mircea Geoana, pentru ca, in politica romaneasca, nu exista demisii de onoare.
Dar exista varianta unei iesiri din scena guvernarii pe fondul, justificat, al unui blocaj institutional cvasi-total. Raminea, pina la proximele alegeri, suficient timp pentru a explica maretele realizari ale guvernarii liberale, dar era ceva vreme si pentru a aplica strategia victimizarii, atit de draga in spatiul nostru public. N-a fost sa fie si e greu de crezut ca mai va sa fie.
In consecinta, Romania este astazi o tara neguvernata. Episodul rocadei Melescanu-Stroe marcheaza sfirsitul oricarei actiuni guvernamentale si declansarea unui lung sir de reactii liberale la tot ceea ce va insemna atac politic din partea lui Traian Basescu sau a PSD.
Diferenta fata de ceea ce s-a intimplat pina acum este ca, din aceasta etapa, este aruncata in lupta inclusiv reduta guvernamentala. In incercarea disperata de a cistiga batalii minore intr-un razboi deja pierdut, Calin Popescu-Tariceanu pune tunurile pe viitorul nostru. Iar cind esti prim-ministrul unei tari si nu doar primul om dintr-un partid, asta nu se poate intimpla decit in stare de inconstienta.
0
0
