Incercarile disperate ale bancii centrale americane (Federal Reserve sau, mai scurt, Fed) de a salva economia americana de la scufundare sunt, din cel putin doua motive, de-a dreptul iesite din comun. In primul rand pentru ca pana acum doar cateva luni toata lumea credea ca SUA vor putea evita recesiunea. Acum recesiunea pare insa o certitudine. In al doilea rand, actiunile Fed par sa nu aiba nici un efect. Desi dobanzile au fost mult reduse, iar Fed a injectat cu generozitate lichiditati in bancile cu probleme de numerar, criza se

adanceste.

Intr-o proportie considerabila, criza americana a fost de fapt generata de Fed, ajutata de optimismul nerealist al administratiei Bush. Unul dintre principalii vinovati este nimeni altul decat Alan Greenspan, cel de la care actualul sef al bancii centrale, Ben Bernanke, a mostenit actuala situatie cumplita. Dar Bernanke insusi a fost unul dintre guvernatorii bancii centrale in era Greenspan si chiar a esuat el insusi in a pune un diagnostic corect problemelor din ce in ce mai grave pe care le aveau politicile bancii.

Criza financiara de astazi isi are radacinile imediate in 2001, intr-un context format de sfarsitul freneziei internetului si de socul atacurilor teroriste de la 11 septembrie. Atunci, Fed a deschis robinetele monetare pentru a incerca sa combata o incetinire economica. Banca centrala a pompat bani in economia SUA si a redus drastic principala sa rata a dobanzii (asa-numita rata a fondurilor federale) de la 3,5% in august 2001 la doar 1% la jumatatea lui 2003. Fed a pastrat aceasta rata la un nivel mult prea scazut pentru mult prea mult timp.

In general, expansiunea monetara usureaza imprumuturile si reduce costurile lor pe ansamblul economiei. Ea tinde de asemenea sa slabeasca moneda nationala si sa sporeasca inflatia. Exact aceste efecte deveneau vizibile in SUA.

Elementul specific a fost ca de aceasta data noile imprumuturi s-au concentrat pe sectorul imobiliar rezidential. Se stie ca, in mod obisnuit, dobanzile scazute stimuleaza cumpararea de case, dar de data aceasta, asa cum bine stim acum, bancile comerciale si de investitii au creat noi mecanisme financiare pentru a extinde creditul rezidential astfel incat sa cuprinda si clientii cu bonitate redusa. Banca centrala a SUA a refuzat sa reglementeze aceste practici dubioase. Practic, oricine putea cumpara o casa, cu un avans foarte mic sau chiar fara avans si cu dobanzi esalonate pe foarte multi ani.

Pe masura ce boom-ul creditului rezidential a prins radacini, el a inceput sa se autoperpetueze. Cererea mai mare de case a impins in sus preturile imobiliare, iar bancile au dedus de aici ca a imprumuta clienti cu bonitate scazuta era o practica sigura. Daca respectivii debitori nu si-ar mai fi putut plati ratele, bancile ar fi revandut casele la valori mai ridicate. Sau cel putin asa aratau lucrurile in teorie.

Desigur, teoria functiona doar atat timp cat preturile imobiliare cresteau. O data ce preturile depaseau un varf de maxim si incepeau sa scada, conditiile de creditare urmau sa se inaspreasca, iar bancile s-ar fi vazut puse in situatia sa revanda casele la valori care nu mai acopereau valoare datoriilor.

Extrem de surprinzator, banca centrala americana, sub conducerea lui Greenspan, a privit linistita cum frenezia creditului imobiliar rezidential a luat amploare, indreptandu-se spre prabusire. Au existat cateva voci critice, dar putine dintre ele veneau din sectorul financiar insusi. Bancile erau prea ocupate sa stranga comisioanele pentru noile credite, platindu-le managerilor lor prime neverosimile.

La un moment de rascruce in 2005, Bernanke, pe atunci doar unul dintre guvernatorii Fed, nu inca presedintele ei, a descris boom-ul imobiliar in termenii unui sistem financiar prudent si temeinic reglementat, neadmitand ca era vorba de un periculos balon de sapun. El a mentionat atunci ca vaste resurse de capital strain treceau prin bancile americane inspre sectorul imobiliar pentru ca investitorii internationali apreciau "cat de profunde si sofisticate sunt pietele financiare americane (piete care, printre altele, le facilitasera gospodariilor accesul la proprietati rezidentiale)".

Pe parcursul anilor 2006 si 2007, balonul financiar care acum ingenuncheaza institutii financiare odinioara puternice a ajuns in punctul culminant. Bilanturile bancilor erau intesate de un numar imens de ipoteci riscante, dar impachetate in forme atat de complicate incat evaluarea riscului devenea foarte dificila.

Bancile au inceput sa incetineasca creditarea, iar numarul de falimente ipotecare a inceput sa creasca. Preturile caselor ajunsesera la apogeu pe masura ce creditarea incepea sa incetineasca, iar apoi preturile au intrat in declin. In toamna anului 2007, balonul rezidential s-a spart, iar bancile cu un patrimoniu ipotecar mare au raportat pierderi uriase, uneori atat de semnificative incat au distrus banca in sine – exact ca in cazul Bear Stearns.

Deoarece colapsul sectorului rezidential a dus la reducerea consumului, din toamna anului 2007 banca centrala americana a redus rata dobanzilor in efortul de a indeparta spectrul recesiunii si de a sprijini bancile cu bilanturi fragile. De aceasta data insa, expansiunea creditului nu se indreapta spre constructia de case, ci spre speculatiile pe bursa de marfuri si spre investitiile in valute straine.

Politica de creditare facila urmarita de Fed stimuleaza in prezent mai curand inflatia decat o revenire a economiei americane. Preturile petrolului, ale marfurilor alimentare si ale aurului au atins maxime istorice, dolarul in schimb s-a depreciat pana la valori minime record. Un euro costa acum aproximativ 1,60 USD, dupa ce in ianuarie 2002 el costa 0,90 USD. si totusi Fed, disperata sa evite o recesiune in America, continua sa arunce bani in sistem, intensificand presiunile inflationiste.

Alimentand un boom, Fed se vede acum incapabila sa previna ceea ce se contureaza cel putin ca un declin pe termen scurt, daca nu cumva ceva mai rau. Daca banca centrala insista prea mult pe continuarea expansiunii monetare, ea nu va preveni o ruptura, ci risca sa genereze un efect de stagflatie – inflatie combinata cu incetinirea economiei. Banca centrala ar trebui sa se ingrijeasca sa previna orice criza de lichiditate, mentinand concomitent inflatia sub control si evitand ca in mod nejustificat contribuabilii sa finanteze falimentul unor credite bancare riscante.

S-ar putea ca peste tot in lume sa se constate efecte similare, in functie de ponderea ipotecilor americane nesanatoase in bilanturile unor banci straine. In cel mai rau caz am putea asista la o criza financiara generala. Exista totusi destule sanse ca declinul sa se limiteze in principal la SUA, acolo unde se concentreaza cresterea si prabusirea sectorului rezidential. Pagubele pe care le va suferi restul economiei mondiale vor putea ramane, cred eu, limitate.

Romania Libera