Unul dintre betesugurile primejdioase ale tranzitiei este risipa de cuvinte. Spatiul public geme de oameni care vorbesc mult si nu spun nimic. Unii sunt fascinati de propria inteligenta, altii nu suporta sa nu se auda. Exista si categoria celor chemati sa se pronunte pe orice tema, de la motopompe la inflatie, de la balenele ucigase la acupunctura si de la politica la badminton.
Pe acesti pretutindenari ai arenei publice n-o sa-i vedeti niciodata declinand invitatia de a-si da cu parerea sau spunand „nu stiu“. Vor cuvanta intotdeauna cu aplomb si hotarare, fara sa-i intereseze ridicolul in care cad, convinsi ca falsa lor omniscienta e indispensabila celor care-i asculta. Dezinvoltura fara continut nu e singura trasatura pe care-o are acest sindicat al limbutilor. I se adauga dependenta de anumite cuvinte sau expresii de care guralivii cu microfon nu se pot desparti nici in ruptul capului. Primul loc pe lista apartine, fara indoiala, cuvantului „practic“, rostit cu o arcuire studiata a sprancenelor si cu o gimnastica eleganta a buzelor. De foarte multe ori, „practic“ e folosit ca vocabula de umplutura. Am auzit o tanara (di)speranta a muzicii declarand ca „Am, practic, nouasprezece ani“ si am simtit, evident, nevoia unei salutare clarificari: „Dar, teoretic, cati ai?“. Zilele trecute, un domn spilcuit si-a asigurat auditoriul ca „Am venit, practic, la aceasta emisiune pe jos“. Iar un comentator a informat onor publicul ca, „Practic, meciul a inceput“.
Exista, desigur, si alte proteze lexicale pe care flasnetarii tranzitiei le folosesc fara pauza. Una dintre ele este cuvantul „incontestabil“, la care multi vorbitori recurg nu pentru sensul, ci pentru sonoritatea lui. Li se pare ca discursul lor creste valoric in urma unei asemenea impanari. O fraza de genul „Cred ca am incontestabil indoieli“, auzita recent la un post de radio, nu trebuie sa produca doar zambete, ci si ingrijorari. Faptul ca tot mai putina lume are proprietatea termenilor inseamna deruta, apetenta pentru relativizare si coborarea stachetei.
N-avem voie sa trecem peste indelung exploatatul „deci“, cuvantul caruia de-o vreme incoace i s-au sters valentele concluzive si i s-au plantat in loc samburii premisei. „Deci transmitem din fata Ateneului“ este doar una dintre neghiobiile prin care romanii abuzeaza nepedepsit de propria limba. Insa cand intrebi pe cineva cum il cheama si-ti raspunde „Deci, Marcel“, esti tentat sa judeci lucrurile din alt unghi. Nu cumva exprimarea ingalata reflecta un fel de-a gandi sleampat, pripit si fara repere? Nu cumva ne e indiferent cum vorbim fiindca ne e la fel de indiferent cum aratam in ochii altora? Imi vine greu sa cred ca un om poate sa gandeasca limpede si sa vorbeasca prolix, dupa cum imi vine greu sa accept ca va trebui sa renunt la folosirea anumitor cuvinte din cauza ca au fost compromise de rostitori stangaci sau nechemati.
