„Domnule Presedinte, va admir prea mult pentru a ramane tacut in continuare”.
„Nu ma intelegeti gresit. Ceea ce urmeaza nu reprezinta nicidecum un proces de intentie. De gresit, am gresit amandoi: dvs., pentru ca ati fixat stacheta prea sus; eu, pentru ca am incercat s-o sar. Dvs., pentru ca ati ramas convins ca scopul scuza mijloacele; eu, pentru ca m-am bazat orbeste pe instinctele dvs. Cand am pornit impreuna la drum stiam ca nu va fi usor - si n-a fost. Stiam insa totodata ca vom reusi - si-am facut-o. De la un partid mai degraba obscur am ajuns - dvs., presedintele tarii, iar noi cea mai importanta formatiune politica. Daca tara nu este astazi un soi de Rusie fara petrol meritele va apartin aproape in exclusivitate.
Tocmai de aceea am acceptat decizii cu care nu am fost intotdeauna de acord. Faptul ca sunt de cativa ani buni catalogat drept o simpla «goarna prezidentiala» nu m-a deranjat peste poate. Eram «goarna» unei cauze mai bune, in care credeam. Imaginea mea publica avea mai putina importanta. Importante erau rezultatele. Pana acum.
Pana acum am fost convins ca disciplina de partid e cheia succesului si ca eventualele erori pot fi scuzate. Stiti cum se spune: nu este om care sa nu fi gresit si nu poti face omleta fara sa spargi cateva oua. Am astazi insa certitudinea ca, undeva pe traseu, lucrurile ne-au scapat de sub control.
Ca, furati de valtoarea luptei politice, am uitat nu doar de unde am plecat ci, mai grav, unde voiam sa ajungem. Faceti-va privirea roata - veti vedea ca, in ciuda cresterii economice, nimic fundamental nu s-a schimbat, iar in jurul nostru troneaza doar un morman de oua sparte degeaba. Dezamagirea creste.
Nu e doar vina noastra - stiu. Principalii vinovati raman adversarii nostri politici. Pe ei insa nu-i putem schimba atat de usor. Ceea ce putem face acum, in al doisprezecelea ceas, e sa ne schimbam pe noi insine. Sa ne intoarcem la ceea ce am fost si la ceea ce am promis ca vom fi. In 2004 le-ati promis romanilor ca-si vor redobandi demnitatea. Haideti sa incepem cu noi insine! Nu-mi spuneti ca nu se poate. Stiu bine ca «imposibil» e un cuvant care nu figureaza in dictionarul dvs.
Va rog, dle Presedinte - lasati-ma sa fiu eu, Bocul de odinioara, unitatea de masura!”
P.S. Cam asa ar suna scrisoarea deschisa pe care am tot asteptat-o si pe care inca o mai astept.
