Se spune ca in primii ani dupa ce regimul comunist a preluat puterea la Bucuresti, in biroul comandantului unui regiment al armatei romane, deasupra unei harti a globului pe care la granitele tarii era scos in evidenta, colorat in rosu aprins, imensul teritoriu ocupat de URSS era asezata o lozinca: „Traiasca prietenia cu Uniunea Sovietica ! Este o realitate geografica”. La 50 de ani distanta unele lucruri par sa nu se fi schimbat in Europa, daca judecam dupa maniera in care tari importante de pe continent ca Germania, Franta sau Italia incearca sa tempereze si chiar sa blocheze demersurile din interiorul NATO sau UE pentru adoptarea unei linii mai dure in relatia cu Moscova dupa invadarea Georgiei. Sigur, lozinca de mai sus ar trebui probabil readusa la zi. Mai potrivit ar fi sa spunem: „Sa avem relatii prietenesti cu Rusia! E o realitate energetica”.
Evident, nimeni nu-i crede la Berlin, la Roma sau la Paris pe liderii politici si militari de la Moscova care descriu soldatii care trec cu tancurile peste autoturisme prin orasele georgiene sau jefuiesc magazine in Gori drept „trupe de mentinere a pacii” numai pentru ca si-au pus bentite albe pe mineci. Dupa cum nimeni nu crede ca „voluntarii” despre care spun rusii ca au venit cu miile in sprijinul fratilor din Osetia de Sud au in dotare tancuri, transportoare blindate si avioane. Dar Germania importa anual din Rusia 80 miliarde de metri cubi de gaz, iar Italia e interesata sa obtina sprijinul Kremlinului pentru asa-numita conducta South Stream. Gerhard Schroder era de altfel cit se poate de explicit atunci cind in saptaminalul Der Spiegel se pronunta recent pentru mentinerea unei legaturi strinse cu Rusia. Era si putin probabil sa spuna altceva daca luam in calcul faptul ca prietenul sau Vladimir Putin l-a numit presedintele unui consortiu ruso-german care construieste o conducta de gaz catre Europa Occidentala prin Marea Baltica (ce ocoleste strategic Polonia si tarile baltice!) functie care ii aduce un venit de circa 1 milion de euro pe an.
In 2003, cind trupele americane intrau in Irak, pe marile bulevarde de la Londra si din alte mari capitale europene, sub impulsul miscarilor de stinga si a celor islamiste, sute de mii de oameni ieseau sa protesteze acuzindu-i pe americani ca sint de fapt interesati doar de petrolul irakian. Prin orasele italiene vedeai la tot pasul mici stegulete albastre pe care era scris PACE, stegulete inventate cu acel prilej. De atunci incolo, Irakul a oferit pretextul ideal nu doar pentru lumea islamica ci si pentru o parte importanta a elitelor de pe vechiul continent, in majoritate de stinga, de a lansa virulente si nesfirsite diatribe la adresa Washington-ului. Si asta desi dincolo de discutiile pe marginea legitimitatii si mai ales a oportunitatii interventiei din Irak, in care se confrunta puncte de vedere foarte diferite si e inca prematur sa tragem o concluzie definitiva, a fost inlaturat cu acel prilej unul dintre cele mai brutale regimuri de pe planeta, responsabil intre altele pentru gazarea populatiei unor sate kurde si pentru un lung sir de crime impotriva adversarilor politici.
Exercitiul de propaganda a avut un mare succes. In prezent, europenii au o parere mai proasta despre Statele Unite decit despre tari ca Rusia, Siria, Iranul sau China. Ba chiar e de bon ton in Europa Occidentala sa vorbesti despre „asa-zisa democratie” din America, despre cit de ignoranti sint americanii si, in general, despre cit de prost merg toate lucrurile peste ocean, de la sistemul de sanatate la justitie. Bineinteles multi dintre critici nici nu au fost in Statele Unite si nici nu stiu multe despre chestiunile despre care au pareri atit de ferme.
Dar nici asta nu ar fi neaparat o problema daca condamnarile „principiale” nu ar fi atit de selective. Campioni ai drepturilor omului precum binecunoscutul Dick Marty care nu mai prididesc sa vorbeasca despre ororile de la Guantanamo nu sufla un cuvint despre cele din Darfour, unde peste 2 milioane de oameni sint terorizati si ucisi sistematic de regimul din Sudan, asupra caruia comunitatea internationala nu are prea multe mijloace de presiune pentru ca este sprijinit de Moscova si, mai ales, de China. La fel si lupta pentru pace e foarte selectiva. Pentru a critica interventia ruseasca in Georgia nu au iesit in strada in mitinguri, oricum de mici dimensiuni, decit georgienii. Unde sint sutele de mii de militantii pentru pace iesiti in strada cu 5 ani in urma la Londra, la Roma sau Madrid? Iata ca stau in casa.
Mai mult, ni se spune adesea, din contra, ca interventia impotriva Georgiei e justificata. Fie pentru ca rusii nu au facut decit sa-i apere pe osetienii agresati de georgieni, care oricum ar trebui sa aiba dreptul la autodeterminare, fie ca actiunile Rusiei nu sint decit o reactie normala fata de ceea ce ea considera a fi intentiile amenintatoare ale NATO, care ar dori sa accepte ca membri tari ca Ucraina si Georgia. Daca consideram primul punct de vedere valabil e in regula dar, ca sa fim consistenti, ar trebui sa fim indignati si atunci cind rusii, care aproape au ras de pe fata pamintului Cecenia sau chinezii care au anexat cu forta Tibetul refuza categoric orice discutii pe aceasta tema.
Acest tip de atitudine pare probabil curios in multe tari din Estul Europei. De altfel, cei care au patimit nemijlocit sute de ani de pe urma agresiunii Rusiei tariste, comuniste sau putiniste, precum tarile baltice sau Polonia, au fost inca de la inceput si foarte ferm de partea Georgiei. In partea de vest a continetului lucrurile stau insa foarte diferit. Exista doua mari explicatii. Prima e aceea ca o buna parte dintre elitele intelectuale sint de stinga si prin definitie anti-americane. Invatamintul scolar, mediul universitar, lumea culturala, o buna parte din mass-media sint influentate covirsitor de acest tip de gindire asa ca, in timp, societatea a ajuns sa absoarba ceea ce i s-a livrat pe toate canalele, in scoala sau prin media.
