Dupa alegerile locale din iunie, tendinta ce se intrevedea deja de cativa ani s-a instalat: romanii nu mai voteaza. Nu partidele, nici liderii lor, ci clientelismul si absenteismul pluriform au devenit marii castigatori ai alegerilor. Pe fundalul fracturii sociale si politice, negocierea si cumpararea voturilor s-au transformat in instrumente electorale relativ eficace. Lipsa componentei ideologice in viata politica, promovarea ca singura solutie socio-economica a celui mai feroce tip de capitalism salbatic si polarizarea sociala au transformat un fenomen mai degraba marginal, cumpararea voturilor, intr-unul cu impact politic si mediatic. E suficient sa ne amintim cazul Stefanesti si, cum situatia din comuna ilfoveana nu a fost exceptia, ci doar cea mai mediatizata experienta de acest fel, putem realiza cat de intensa e tentatia „realista“ de a o repeta. Cu atat mai mult cu cat juridic nu s-a putut demonstra nimic.
Ingineria legislativa si electorala inceputa odata cu alternanta din 2000 prin sustinerea interesata a proiectelor legislative privind reglementarea activitatii partidelor politice si finantarea acestora a avut efectele scontate: competitia politica s-a limitat doar la formatiunile existente. Nici un partid nou nu mai poate tulbura linistea celor trei-patru „mari“. Iar daca schimbarea modului de scrutin si noul decupaj electoral ar putea crea surprize, se cauta metode care sa le compenseze. Absenteismul ofera astfel o „solutie“. Caci prezenta scazuta la vot nu e un simplu accident de parcurs, ci un comportament stimulat. Si intr-un astfel de decor o regie electorala cu tendinta „lucrativa“ e posibila. Mai ales in zonele defavorizate. Cand singura ordine etica posibila e rezultatul transpunerii modelului socio-economic al capitalismului de prada - conform caruia orice este de vanzare -, de ce tocmai voturile ar face exceptie?