Prim-servitor sau prim-ministru?
Iată-l pe Emil Boc: considerat mediocru, dar onest şi muncitor, văzut multă vreme drept un „ministru“ (în sensul iniţial) al preşedintelui Băsescu, Boc a arătat, cu ocazia recentei remanieri, că nu mai înţelege funcţia de „prim-ministru“ ca pe un serviciu adus binelui public, ci ca pe o putere autonomă. El nu se mai află în slujba nici a „suveranului“ – ceea ce nu era nici cazul să o fi făcut –, nici a binelui public – ceea ce e îngrijorător. I s-a cerut din mai multe locuri, inclusiv din interiorul partidului (cu încurajări prezidenţiale), să demisioneze. Existau motive. Cabinetul are cea mai mică popularitate avută vreodată de vreun guvern, din 1990; încă nu se întrevede vreo încheiere a crizei economice; măsurile de austeritate lovesc dur în nivelul de viaţă al populaţiei.
Desigur, n-ar fi drept să nu recunoaştem că multe dintre necazurile noastre nu i se pot imputa lui Emil Boc, ci fie crizei internaţionale, fie Guvernului Tăriceanu, fie chiar filosofiei economice impuse de FMI. Din păcate, marja de manevră a oricărui guvern român în acest moment e mică, iar ideea că guvernul e responsabil de toate relele este falsă, cu siguranţă. Emil Boc trebuia să danseze „pe figuri impuse“, adevărat. Dar la fel de adevărat este că a dansat stângaci la culme. Cum de a fost posibil, de pildă, ca el să permită celor doi miniştri – Vlădescu şi Şeitan – să producă acea neroadă ordonanţă privitoare la plata asigurărilor celor cu drepturi de autor, care condamna orice asemenea ins la depunerea a câte trei declaraţii lunare?
A fost nevoie să fie daţi afară cei doi, pentru ca să se constate că plătitorul drepturilor poate să reţină el sumele datorate, aşa cum se procedează, de altminteri, pentru orice salariat. Veţi spune că cei doi au fost remaniaţi. Da, dar premierul a semnat ordonanţa, în loc să-i trimită la plimbare imediat pe neaveniţi. O astfel de semnătură – şi cazul nu a fost singular – trebuia asumată şi plătită cu demisia. Boc însă s-a făcut una cu scaunul său, e surd la criticile ce curg cu nemiluita, tratându-le pe toate, la modul pauşal, drept duşmănoase. Complexat de statura sa, de anii lungi de obedienţă faţă de preşedinte, brusc, în Boc s-a trezit autonomia şi convingerea că este indispensabil. Nu mai vrea să plece, deşi ar servi astfel preşedintele, partidul şi, mai presus de orice, binele comun. El nu mai e un „miníster“ şi „primul dintre servitori“, ci acum a devenit prim-ministru în stil naţional, adică „ăl mare şi tare“ care nu-şi mai serveşte decât propria vanitate de atâtea ori rănită!
Comenteaza articolul publicat in Revista 22

Cum și-a petrecut Vlad Voiculescu ziua demiterii din funcția de ministru al Sănătății
Ziua demiterii lui Vlad Voiculescu. Ce le-a explicat Barna colegilor despre discuția cu premierul
Landerul InSight al NASA luptă pentru supraviețuire și va intra în hibernare de urgență
VIDEO Demonstrație cu un elicopter de atac la București. Elicopterul multirol pe care Airbus îl propune Armatei române: „E ca un briceag elvețian, bun la toate”
Mi-ar place sa vad intr-o zi cum Opozitia vine si ea cu critici constructive si nu doar cu atacuri jalnice legate de ex. de inaltimea lui Boc s.a. Ghinionul lui Boc a fost ca s-a nimerit sa fie prim-ministru in aceasta perioada grea cand au iesit la iveala hotiile din ultimii 20 de ani. Asemeni lui G.Papandreou in Grecia.