Prim-servitor sau prim-ministru?

Marţi, 21 septembrie 2010, 17:09 Revista Presei | Opinii/Analize

Curios destin au unele cuvinte: „miníster“, de pildă, însemna în latină „sclav“, „slujitor“, „cel care serveşte la masă“ etc. În acest caz, „prim-ministru“ ar fi însemnat, desigur, „prim-servitor“. Schimbarea de sens s-a produs în acord cu natura monarhiilor absolutiste. Deja, în Antichitatea târzie, „miniştrii“ împăratului, adică sclavii şi liberţii săi, căpătaseră o mare putere în raport cu ceilalţi, mai ales cu nobilii sau, dacă vreţi, cu „mogulii“ momentului. Deveneau astfel miniştri în sens modern, chiar dacă statutul lor juridic continua să fie servil, ei fiind însărcinaţi de principe să-i împlinească dorinţele. Mai târziu, în epoca Luminilor, odată cu apariţia ideii de „stat“ ca încarnare a „binelui comun“, ministrul devine mai curând servitorul acestui bine, reprezentat de stat, decât al suveranului. Ba chiar şi acesta uneori, precum Frederic cel Mare al Prusiei, se denumea pe sine „primul servitor al statului“. Oricum, un anumit statut „servil“ al miniştrilor şi al primului ministru ar trebui să-l constatăm persistând şi la noi – ceea ce, din păcate, nu prea se întâmplă.

Iată-l pe Emil Boc: considerat mediocru, dar onest şi muncitor, văzut multă vreme drept un „ministru“ (în sensul iniţial) al preşedintelui Băsescu, Boc a arătat, cu ocazia recentei remanieri, că nu mai înţelege funcţia de „prim-ministru“ ca pe un serviciu adus binelui public, ci ca pe o putere autonomă. El nu se mai află în slujba nici a „suveranului“ – ceea ce nu era nici cazul să o fi făcut –, nici a binelui public – ceea ce e îngrijorător. I s-a cerut din mai multe locuri, inclusiv din interiorul partidului (cu încurajări prezidenţiale), să demisioneze. Existau motive. Cabinetul are cea mai mică popularitate avută vreodată de vreun guvern, din 1990; încă nu se întrevede vreo încheiere a crizei economice; măsurile de austeritate lovesc dur în nivelul de viaţă al populaţiei.

Desigur, n-ar fi drept să nu recunoaştem că multe dintre necazurile noastre nu i se pot imputa lui Emil Boc, ci fie crizei internaţionale, fie Guvernului Tăriceanu, fie chiar filosofiei economice impuse de FMI. Din păcate, marja de manevră a oricărui guvern român în acest moment e mică, iar ideea că guvernul e responsabil de toate relele este falsă, cu siguranţă. Emil Boc trebuia să danseze „pe figuri impuse“, adevărat. Dar la fel de adevărat este că a dansat stângaci la culme. Cum de a fost posibil, de pildă, ca el să permită celor doi miniştri – Vlădescu şi Şeitan – să producă acea neroadă ordonanţă privitoare la plata asigurărilor celor cu drepturi de autor, care condamna orice asemenea ins la depunerea a câte trei declaraţii lunare?

A fost nevoie să fie daţi afară cei doi, pentru ca să se constate că plătitorul drepturilor poate să reţină el sumele datorate, aşa cum se procedează, de altminteri, pentru orice salariat. Veţi spune că cei doi au fost remaniaţi. Da, dar premierul a semnat ordonanţa, în loc să-i trimită la plimbare imediat pe neaveniţi. O astfel de semnătură – şi cazul nu a fost singular – trebuia asumată şi plătită cu demisia. Boc însă s-a făcut una cu scaunul său, e surd la criticile ce curg cu nemiluita, tratându-le pe toate, la modul pauşal, drept duşmănoase. Complexat de statura sa, de anii lungi de obedienţă faţă de preşedinte, brusc, în Boc s-a trezit autonomia şi convingerea că este indispensabil. Nu mai vrea să plece, deşi ar servi astfel preşedintele, partidul şi, mai presus de orice, binele comun. El nu mai e un „miníster“ şi „primul dintre servitori“, ci acum a devenit prim-ministru în stil naţional, adică „ăl mare şi tare“ care nu-şi mai serveşte decât propria vanitate de atâtea ori rănită!

Comenteaza articolul publicat in Revista 22