”In ziua în care am împlinit 20 de ani, mi-am pus o dorință cu voce tare: să devin cunoscut în lumea rugby-ului. Peste 5 zile, toate ziarele scriau despre mine, dar nu așa cum mi-aș fi dorit. Presa relata despre accidentul meu. Totuși, această întâmplare este cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla!” . Așa își începe povestea George Baltă - sportivul care a avut un accident stupid la un antrenament. ”După 7 săptămâni de stat în pat, la orizontală, am ieșit în curtea spitalului. Am văzut că toți copacii erau verzi. Și după șapte săptămâni de stat cu ochii în tavan, să vezi verdele ăla..mi s-a părut cea mai frumoasă imagine din lume!”, povestește George Baltă, întrun interviu la Radio România Actualități.

Rugbistul George BaltaFoto: Hotnews

”După ce medicii mi-au spus că voi avea de trăit doar trei ore, am închis ochii și am spus ”Tatăl Nostru”. Vestea a fost foarte greu suportată de părinții mei, eu m-am resemnat, chiar nu aveam ce face. Eram la mâna medicilor și mă bucur că Dumnezeu a lucrat prin ei. De atunci, au trecut 15 ani. Mă bucur mult că medicii s-au înșelat! Îmi amintesc că atunci când am fost transferat de la secția de terapie instensivă la secția de recuperare, doctorul a venit la mine, m-a consultat și, apoi, s-a îndreptat către ușă. După o secundă, s-a reîntors către mine și mi-a spus: bravo, George!!

”Am fost la psiholog: în primele patru ședințe am mințit, în următoarele șase ședințe am plâns continuu..”

Procesul de vindecare a fost lung și anevoios. George avea nevoie de recuperare fizică, dar și de o vindecare a sufletului. Vestea că va rămâne toată viața în scaun cu rotile l-a trimis într-o depresie adâncă. ”Psihologul spitalului mi-a spus, direct, în față că nu o să mă fac bine niciodată, că e iremediabil. După ce am aflat, trei zile nu am mâncat nimic. Nu îmi doream nimic de la viață, spuneam că nu are rost să mai rămân aici. Am plâns mult în perioada aceea...de fapt, am un moment, în fiecare an, în care vârs lacrimi. Avem voie să fim triști, nu e o rușine!!” La început, a refuzat orice ajutor, însă familia l-a obligat să stea de vorbă cu un specialist. ”Fratele meu m-a luat pe sus, m-a dus la psiholog, unde m-a lăsat în fața cabinetului. În primele patru ședințe, am mințit pentru că mă dădeam puternic și spuneam că nu am nicio problemă. După aceste patru ședințe, doamna psiholog m-a întrebat dacă vrem să continuăm tot într-o minciună. Și i-am spus că vreau să facem treabă. Următoarele șase ședințe le-am plâns, iar după 12 ședințe m-am urcat în mașină și m-am dus într-un mall, fără să mă mai intereseze privirile oamenilor și să mă conving că oamenii nu întorc capul după minute ca după un un ciudat.

Este foarte important să nu ne fie rușine că plângem sau că suntem supărați. Și e foarte important să cerem ajutorul atunci când avem o problemă. Chiar dacă vorbești cu cineva de pe rețelele de socializare, cu care nu te cunoști. Scrie-i, dă-i un mesaj: ”am nevoie să vorbesc cu tine!”. Ce poate să se întâmple? Să te refuze sau să înceapă o conversație cu tine”, spune George Baltă.

Un maraton de trei ore: răspunsul meu, fără răutate, la adresa medicilor

”Am plâns foarte mult, dar e o chestie normală. Tristețea, ca și bucuria, fac parte din noi” - afirmă George. După ce a scăpat cu viață în urma acestui accident stupid și după bariera celor trei ore, George Baltă a lansat o provocare pentru el însuși: să participe la un maraton de 42 de kilometri, unde să alerge în scaunul cu rotile. Și-a propus să parcurs această distanță în TREI ORE, cât estimase medicii. ”Îmi place alergarea în scaun cu rotile. Tocmai de aceea am vrut să alerg o cursă de 42 de kilometri. În timpul cursei, la km 27, s-a rupt o roată de la scaun și nu m-am oprit. Au fost 3 ore și 17 minute, a fost un răspuns către medici, fără nicio răutate. Și ei se mai pot înșela! Acum, alerg și pentru alte maratoane, pentru a ajuta copiii bolnavi”.

George Baltă spune că e foarte greu să trăiești în România, fiind o persoană cu dizabilități. ”E un lux să fii cu dizabilități în România, nu întotdeauna găsești cel mai bun scaun sau o mașină cu care să te deplasezi. Suntem prea puțini, noi, cei cu dezabilități care încercăm să ne facem auziți și să ne cerem drepturile”