Spadasina Ana Maria Popescu susține că are sentimente ”amestecate” la o săptămână de la retragere. Într-un interviu la Radio România Actualități, ea a povestit ce frustrări a avut în cariera de sportiv. ”Am încheiat cel mai bun job pe care îl poate avea cineva iar sala de scrimă a fost pentru mine cel mai frumos loc de joacă. Stiu că se spune că sportivii își sacrifică din copilărie pentru altarul performanței, dar eu nu am simțit acest lucru. Chiar dacă pe parcurs am păstrat presiunea rezultatelor, am păstrat cu mine bucuria de a fi acolo, acesta a fost marele secret”.
A lipsit litera ”s” și am ajuns la ”sala de crimă”
”Sunt rodul muncii oamenilor din jurul meu pentru că acesta a fost norocul să întâlnesc pe drumul performanței oameni cu care să pot face echipă pentru că au știut cum să îmi canalizeze energia și resursele într-un sens cât mai bun”, susține sportiva. Fratele meu m-a dus la scrimă, pentru că nu eram surioara aceea mai mică și bună de pus în ramă. A fost o surpriză pentru mine când am văzut scris ”Sala de crimă” pentru că lipsea litera ”s”, iar fratele meu mai mare s-a amuzat foarte tare.
”Purtam costumele vechi ale colegilor mai mari”
Ana Maria Popescu și-a amintit de perioada de început, cu lipsurile de care a avut parte. ”Toate lipsurile m-au motivat să îmi depășesc condiția, cea mai mare motivație a mea în perioada junioratului a fost să fiu atât de bună încât să primesc un costum alb imaculat, așa cum vedeam la sportivi din alte țări, să nu mai fiu nevoită să împrumut costumele vechi ale colegilor mai mari. Întotdeauna, ne-am hrănit din acest lucru și am ajuns pe cele mai înalte trepte, am visat foarte mult dar nu am sperat să ajung de atâtea ori pe podium. Chiar și în momentul în care s-au ivit oportunități de a mă retrage, când m-am accidentat - întotdeauna domnul Dan Todeanu a fost acolo, lângă mine și mi-a dat încredere că mai pot să continui, încă un ciclu olimpic”
”Am ascuns toate medaliile în pod”
Spadasina a povestit și felul în care a fost motivată să facă performanță. ”Mulți ani am ținut medaliile ascunse în podul casei, pentru simplu fapt că sunt de părere că toți sportivii care trăiesc cu gloria pe pereți s-ar putea ca la un moment dat să creadă că sunt campioni și își vor pierde setea aceea de victorie, de performanță. Acum, pe final de carieră, au început și ele să vadă lumina zilei, iar cele mai importante medalii sunt expuse într-o cameră din casă. Acum câteva zile, de Crăciun, am vrut să împodobesc brăduțul cu toate medaliile pe care le-am câștigat în anul respectiv. În acest an, de sărbători, după mulți ani de zile, știu sigur că pot fi acasă. Au fost ani de zile când de Crăciun sau de Anul Nou eram în cantonamente.
Acum, după o săptămână de la retragere sunt mai puțin organizată decât în perioada când eram la antrenamente. Toate zilele arătau la fel, dar scrima este un sport atât de complex, încât nu ai cum să te plictisești. Nu poți să repeți un antrenament, tot timpul găsești ceva nou și acest lucru m-a fascinat la scrimă. În perioadele de pregătire, existau și acele antrenamente de modelare, în care simulam o competiție, practic intram în sală dimineață și ieșeam după ora cinei, practic petreceam o zi întreaga în sala de antrenament. Cu siguranță, o să ajungă să îmi fie dor în sala de antrenament”.
Povestea tatuajului de la încheietura mâinii
Ana Maria Popescu susține că, în acest moment sentimentele sale sunt ”amestecate” și recunoaște că, la un moment dat, o să i se facă dor de scrimă. ”Încă nu am depășit adrenalina aceea a momentului, o consum acum, așa cum și succesul, și eșecul se consumă la momentul potrivit. Dar nu e încă momentul să devin nostalgica. La Londra, în 2012 mi-am făcut un tatuaj la încheietura mâinii drepte, după cel mai răsunător al carierei mele - ”never give up” - a adăugat spadasina.
1
3
