An de an apar si se inventeaza poeti la bucata si en-gros. Elita de dumping se imbata la vanatoare de fluturi si se imbiba de inocenta si de aerul usor dement presarat printre aripile acestora. Cine nu are pedigriu, nu are nici talent, prin pedigriu (pedigree, ar scrie snobii) intelegandu-se biografia. Ei bine, iata un amestec de sensibilitate exacta si dezinvolta si de luciditate scrasnita si fragil decadenta: cartea unui poet articulat si gata format, a lui Marius Stoian intitulata cu modestie 8215, adica exact numarul de cuvinte inclus intre cele doua coperte putin retro, cu litera de la masina de scris de din secolul naruit acum zece ani.
In primul rand, o ingemanare de aspect grafic, de photo-graffitti ale lui Alex MacNaughton - si de stare poetica tradusa intr-o noua stare de cuvinte. Acele graffitti londoneze, aflate mult departe de rahiticele noastre mazgaleli comunale, alaturate acestor poeme-peisaj ce trimit ca niste seismografe subtile la diversele treceri prin Spatiu si Timp ale poetului, se cupleaza intr-o excursie semnificativa prin viata.
Ciclurile - opt in total - pornesc din tramvaiul 41, trec prin strada Sadoveanu (in Bucuresti, din nefericire si din ipocrizie politica, nici nu exista!), pentru a ajunge intr-un oras imperial cenusiu, unde "musculatura haosului devine neteda" iar "lumina se naste din praful motoarelor" si pentru a se pulveriza la sfarsit intr-un peisaj de iarna cerebral. A nu se crede ca poetul isi marcheaza demersul, nu, titlurile sunt doar simple pretexte, trepte de initiere!
