​Chiar dacă nu ai făcut studii de artă, trebuie să înveți foarte multe despre artă. Nu ai cum să fii un bun colecționar fără să ai o orientare bună în istoria artei, în dezbaterile teoretice și estetice fără să fii la curent cu tendințele contemporane și cu orice mișcare relevantă de pe piață, spune colecționarul, poetul și ziaristul Adrian Suciu. Achizițiile de la casele de licitații trebuie comparate, însă, cu investiția în titluri de stat: sunt sigure, dar cu randament mic. Pentru randamente mari, e nevoie de un volum de informații imens, care trebuie pus în diverse contexte, spune Suciu.

Adrian Suciu (Georges Mazilu si Michael Lassel pe fundal)Foto: Hotnews

Bianca Perețeanu: Cum a început totul?

Adrian Suciu: Am fost un împătimit al anticariatelor încă din copilărie. Nostalgia străvechiului anticariat din Bistrița natală mă bântuie, uneori, și acum. Eram copil și, spre disperarea alor mei, umpleam casa de vechituri. Economiseam banii de buzunar pe care-i primeam sau micile venituri din munci ocazionale pentru plăcerea de a intra și a scotoci prin anticariat. Doamna de la anticariat, căreia îi mulțumesc și acum, a fost primul meu profesor în domeniu și mi-a insuflat dragostea pentru obiectele acelea, în care nu vedeam o valoare materială, oricum insignifiantă la vremea aceea, ci o valoare estetică și umană.

Chiar și acum, când găsesc o operă de artă sau un obiect de valoare, îmi face plăcere să mă gândesc la cei prin mâinile cărora au trecut acestea, să le aflu povestea. Nu știu exact pe la ce vârstă am început să colecționez dar știu sigur că, pe la vreo paisprezece ani, aveam deja o colecție de care eram foarte mândru, unele dintre piesele de atunci regăsindu-se și acum în patrimoniul meu.

Rep: Care a fost cea mai importantă achiziție a copilăriei?

Adrian Suciu: Lexiconul de la Buda, primul dicționar al limbii române, capodopera Școlii Ardelene, pe care l-am cumpărat cu echivalentul de acum a zece Euro. Cât ar fi valoarea lui de piață acum, vă las să aflați singură.

Rep: Și cum s-a dezvoltat ulterior această pasiune, în condițiile în care ați făcut studii filologice și nu artistice?

Adrian Suciu: Am avut șansa de a face prima facultate, de litere, în Clujul anilor 90, imediat după căderea regimului comunist. A fost o perioadă de eliberare totală. Evident, dată fiind pasiunea mea pentru artă, m-am împrietenit cu o serie întreagă de artiști ai epocii din Cluj. Am frecventat atelierele lor, am trăit o boemă autentică și fertilă, am petrecut sute de nopți în discuții nesfârșite despre artă cu oameni de la care aveai ce învăța și am colecționat sute de lucrări. În aceste anturaje am descoperit și valoarea materială a artei, de care eram puțin conștient pe atunci.

Una dintre cele mai frumoase amintiri din studenție e o petrecere fabuloasă la un club celebru al epocii, Bucura și Bianca, din Zorilor. Prietenul meu, pictorul Nicu Todea, vânduse niște tablouri unor colecționari din Elveția și a chemat toată gașca să facă cinste. Eram cu toții studenți săraci, drămuiam fiecare leuț și petrecerea aceea, care a costat o sumă fabuloasă pentru noi în vremurile de atunci, m-a făcut să mă gândesc pentru prima dată la artă ca la o posibilă sursă de venit, nu doar de frumusețe.

Aș vrea să fac, însă, o precizare. Chiar dacă nu am făcut studii de artă, am învățat foarte multe despre artă. Nu ai cum să fii un bun colecționar fără să ai o orientare bună în istoria artei, în dezbaterile teoretice și estetice și fără să fii la curent cu tendințele contemporane și cu orice mișcare relevantă de pe piață.

Tablouri de Sorin Dumitrescu-Mihaesti din galeria privata

Rep: Pentru că am ajuns la dimensiunea materială a subiectului, în ultimii ani se discută foarte mult despre ”investițiile” în artă. Există o piață a artei, oameni specializați în asta, investitori mai mici sau mai mari care mizează pe artă, calcule de randament care seamănă cu calculele pe care și le fac investitorii la bursă. De unde și cum a apărut această lume, destul de nouă pentru România?

Adrian Suciu: Ca să vă pot răspunde eficient la această întrebare, o să facem abstracție complet de dimensiunea estetică a fenomenului, pe care o păstrăm pentru o altă discuție. Investițiile în artă au fost, sunt și vor fi valide, atâta vreme va dura specia umană. Ca să mă refer la remarca dumneavoastră, da, seamănă puțin cu bursa, cu un amendament major încă de la început: informațiile din interior nu sunt sancționate și sunt una dintre cele mai bune garanții de randament. Adică, trebuie să fii la curent cam cu tot ce se întâmplă pe piață. Informația că un artist cu o cotă joasă va expune la o galerie internațională de prestigiu trebuie să te trimită imediat să cumperi tot ce găsești de el pe piață.

Cota unui artist necunoscut care expune într-o mare galerie se dublează, în cel mai rău caz, peste noapte. Informația că un artist, indiferent de cota lui, va semna un contract de exclusivitate cu vreo casă de licitații importantă e, iar, un semnal de achiziție. Asta ca să dau doar două exemple la îndemână și ușor de înțeles. Fenomenul, evident, e mult mai complex. Ca și bursa, ca să păstrez paradigma pe care ați adus-o în discuție.

Rep: La final, vă întreb cum ar putea cineva care dorește să investească în artă să se orienteze în acest fenomen complex?

Adrian Suciu: Piața de artă din România s-a profesionalizat la nivelul pieței internaționale în ultimii ani. Cineva care vrea să meargă la sigur, nu are decât să urmărească licitațiile marilor case de licitație pentru a avea garanția că nu aruncă banii pe fereastră. Achizițiile de la casele de licitații trebuie comparate, însă, cu investiția în titluri de stat: sunt sigure, dar cu randament mic. Pentru randamente mari, e nevoie de un volum de informații imens, care trebuie pus în diverse contexte. Să cunoști și să fii în relații funcționale cu anticari și artiști, să ai discernământul și cultura necesare pentru a investi inteligent în artiști tineri și necunoscuți și multe altele.

Pentru cine nu se pricepe sau se pricepe mai puțin, recomand să apeleze la sfaturile unor cunoscători pentru a evita investițiile ratate.

Din fericire, este evident că piața de artă e o piață cu un specific aparte: nu va duce niciodată lipsă de lichiditate. Piața de artă e apanajul unor oameni cu disponibilități financiare și, din ce s-a observat în ultimul secol, nu scade în perioade de criză, ba chiar, uneori, crește masiv.

În momente de incertitudine și nesiguranță, uneori chiar în timpuri de război, arta pare a fi ultimul refugiu al capitalului disponibil. Oricum, e o lume fascinantă în care, ca să citez un prieten al meu, pe Michael Lassel, unul dintre cei mai importanți artiști contemporani de origine română, ”arta trebuie să circule”.