Pentru a doua oară în acest an Rusia a concentrat, estimativ, 100.000 de militari în jurul Ucrainei, determinând Washingtonul și Bruxelles-ul să lanseze avertismente tot mai răspicate de tipul „jos mâinile” în direcția președintelui Vladimir Putin.
Însă, pentru că în 2008 le-a promis Ucrainei și Georgiei primirea în NATO, fără a specifica cum sau când, alianța occidentală are în realitate partea ei de vină pentru aruncarea acestei regiuni est-europene - care a făcut multă vreme parte din Imperiul Rus și URSS - într-o stare de criză prelungită. Dar încă mai putem îndrepta greșeala.
La reuniunea lor de la București din 2008, sub presiunea intensă a președintelui american George W. Bush, liderii NATO au ignorat interesele istorice ale Moscovei și au încurajat la Kiev și Tbilisi iluzia unei protecții occidentale care avea să se spulbere în numai câteva luni. În ciuda opoziției Franței și Germaniei, aliații au făcut o promisiune pe care nu o puteau îndeplini, dar pe care nici n-o pot retrage fără consecințe devastatoare pentru imaginea lor.
Acea decizie de la reuniunea de la București a marcat probabil apogeul „momentului unipolar”, când SUA credeau că pot reconfigura lumea după principiile occidentale, ignorând avertismentele unor conducători precum președintele francez Jacques Chirac („Rusia nu trebuie să fie umilită”) sau Angela Merkel (trebuie să se țină cont și de „interesele legitime de securitate” ale Moscovei), scrie Politico, citat de Rador.
Rezultatul a fost amplificarea temerii Kremlinului de încercuire și de pierdere a zonelor-tampon [„adâncime strategică” în original - n.trad.] care i-au permis Rusiei să prevaleze asupra unor invadatori occidentali de două ori în două secole - Napoleon în 1812 și Hitler în 1941-1945.
Totodată nu a ameliorat securitatea Georgiei și Ucrainei - pentru Moscova nu pot exista niciodată suficiente asigurări din partea NATO cum că nu constituie o amenințare pentru Rusia, că scopul ei e pur defensiv și că armele ei nu vor fi niciodată folosite decât ca răspuns la un atac.
Așadar, în același an, când trupele rusești au zdrobit armata georgiană după ce președintele Mihail Saakașvili încercase nechibzuit să recucerească Osetia de Sud de la forțele rebele, nici America și nici NATO nu au sărit în ajutorul lui.
Similar, când Rusia a capturat și anexat Crimeea în 2014 ca răspuns la răsturnarea președintelui ucrainean rusofil de către manifestanți pro-europeni și a ațâțat o revoltă armată a separatiștilor din regiunea estică Donbas, Occidentul nu a făcut altceva decât să adopte sancțiuni și nu i-a oferit Kievului nici un sprijin militar.
Lecția a fost una clară: nici SUA și nici aliații europeni nu sunt dispuși să riște un război cu Rusia de dragul Ucrainei sau Georgiei. A admite acest fapt nu înseamnă conciliatorism, ci realism. A pretinde altceva ar fi o înșelătorie crudă.
Urmând același fir, președintele american Joe Biden a părut să semnaleze la prima sa reuniune NATO, în iunie, că orice pas menit a aduce Ucraina în alianță e complet înghețat. „Deocamdată exclus în chestiunea aceasta. Rămâne de văzut”, a declarat el după ce fusese presat să răspundă privitor la șansele de aderare ale Kievului. El a invocat în schimb necesitatea îndeplinirii criteriile, între care eradicarea corupției.
E evident că Biden e hotărât să reorienteze atenția strategică a Americii spre provocarea chineză și să nu se lase atras iarăși în angajamente militare mai consistente în Europa sau Orientul Mijlociu. În orice caz, acest lucru nu înseamnă că Ucraina ar trebui să fie abandonată în voia apetitului lui Putin de a restaura hegemonia rusească.
Țările occidentale, individual, și colectiv prin intermediul NATO pot ajuta totuși Kievul să-și consolideze propria armată pentru a descuraja agresiunea și să-și construiască o societate adaptabilă. Ele pot oferi instrucție, exerciții comune, echipamente și schimb de informații. SUA, Regatul Unit și Turcia ajută deja Ucraina să-și consolideze armata. Franța și Germania, care săptămâna aceasta au avertizat Rusia să nu recurgă la acțiuni militare, ar trebui să contribuie și ele la acest efort.
UE și NATO pot ajuta împreună Ucraina să-și întărească răspunsul la amenințările hibride, între care se numără dezinformarea, destabilizarea politică și atacurile cibernetice.
NATO a procedat corect extinzându-și prezența navală prin rotație și misiunile de patrulare aeriană la Marea Neagră după ce Rusia a anexat ilegal și a militarizat Crimeea, însă aliații ar trebui totuși să evite acțiunile provocatoare care măresc riscul de incidente datorate accidentelor sau erorilor - cum s-a întâmplat în iunie cu un distrugător britanic care a intrat în apele teritoriale ale Crimeii cu o echipă de filmare.
Ele ar trebui de asemenea să descurajeze Ucraina să-și folosească echipamentele nou achiziționate - cum sunt dronele înarmate furnizate de Turcia - pentru a încerca să schimbe prin forță o stare de fapt nesatisfăcătoare.
UE ar trebui să treacă în sfârșit de la exprimarea îngrijorării și avertismente verbale la adresa Moscovei la definirea unor sancțiuni economice potențiale pentru cazul în care Rusia ar lansa noi acțiuni militare împotriva Ucrainei. Noul guvern german, de exemplu, ar trebui să fie pregătit să pună în discuție viitorul gazoductului Nord Stream 2 - finalizat, dar încă neaprobat spre funcționare.
UE mai poate ajuta Ucraina cu fonduri suplimentare, acces la piață și sprijin pentru construcția instituțională. Ea poate și ar trebui să facă mai mult pentru încorporarea bazinului Mării Negre în rețelele ei paneuropene de transport și digitale. Ar trebui și să se implice politic mai mult la nivel înalt cu cei trei membri ai Parteneriatului Estic care au optat pentru o traiectorie pro-europeană: Ucraina, Georgia și Moldova.
Firește, nimic de justifică uzul de forță al Rusiei pentru modificarea frontierelor internaționale. La fel ca alți aspiranți dornici de a se face utili, Ucraina și Georgia au contribuit la misiunile NATO din Afganistan și Irak. Cu toate acestea, nu a fost niciodată clar cum ar putea contribui la securitatea regiunii nord-atlantice primirea unor țări care nu dețin controlul deplin asupra propriului teritoriu.
Actuala opoziție a Europei de Vest față de extinderea UE - chiar și cu statele Balcanilor Occidentali, cărora le-a fost promisă aderarea încă din 2003 - face ca aceste țări est-europene să nu aibă nici o perspectivă realistă de aderare în viitorul previzibil. Însă ele pot realiza o europenizare graduală prin integrarea economică și aliniere legislativă, cu condiția să-și eradicheze corupția, să-și depășească polarizarea politică și să se facă mai atractive pentru investitorii străini.
Apartenența la NATO însă, este și va rămâne un obiectiv prea ambițios.
editorial Politico (preluare Rador)
4
3
