Când cele mai bune două echipe din Premier League [clasa superioară a campionatului de fotbal englez - n.trad.] se vor confrunta, America nu are cum să piardă. Arsenal și Liverpool, la fel ca AC Milan, Roma, Marseille, Lyon, Chelsea și (deocamdată) Manchester United, au toate proprietari americani. În 1994, când SUA au găzduit ultima oară Cupa Mondială, nici măcar nu aveau o ligă de fotbal națională.

Disputa SUA - RusiaFoto: Alexander Snchez / Alamy / Alamy / Profimedia

Când o vor face din nou, în 2026, o vor face din poziția de deținătoare a unei părți considerabile din cel puțin trei ligi naționale europene. Jocul preferat al planetei e dirijat într-o măsură apreciabilă din săli de ședință americane. Dar poate că pentru voi testul influenței culturale e mai elevat de atât. Ei bine, să nu uităm că universitățile americane continuă să domine clasamentele mondiale.

Sau că în America au loc 45% din vânzările de artă din lume, socotind după valoare, adică mai mult decât în Regatul Unit, China și următoarele două piețe, toate luate la un loc.

A participa acum la Biennala de la Veneția este ca și cum ai intra într-o nouă Epocă a Jazzului în care experți din toată lumea se calcă pe picioare să-i convingă pe patronii americani cum să-și cheltuiască profiturile boomului economic din țara lor.

Dar nici măcar aceste aspecte nu surprind pe de-a-ntregul modul în care America persistă în acapararea imaginației umanității, lucru care reiese cel mai bine din războaiele culturale. Deși o parte din ideile filozofice de bază provin din Franța, mișcarea cunoscută drept „woke” a fost un cadou făcut de SUA celorlalte democrații avansate. (Numai că, spre dezamăgirea lor, nu a venit și cu chitanță [pentru o eventuală returnare - n.trad.].)

America are acum mai multă influență culturală decât avea în presupusul ei moment unipolar din anii 90. Uciderea lui George Floyd de către poliție la Minneapolis acum trei ani a provocat proteste la Londra, Paris și mai departe. Maltratarea lui Rodney King în 1991 n-a avut în nici un caz asemenea ecouri internaționale.

La vremea aceea intelectualii britanici conformiști nu urmăreau presa politică americană ca și cum ar fi fost afaceri interne ale Regatului, nici nu-și spuneau unul altuia să înceteze cu „gaslighting”-ul și să „do better” [expresii tipic americane - n.trad.], și cu atât mai puțin pronunțau acești termeni argotici de împrumut cu o intonație interogativă.

Adaptând ce spunea odinioară Jefferson [al treilea președinte american - n.trad.] despre Franța: toată lumea, sau cel puțin toată lumea educată și liberală, pare să aibă acum două țări - propria lor țară și America. În tot acest timp, influența geopolitică a SUA se disipează. Ultimele luni au fost un îndreptar cu privire la limitele politicii externe americane în Orientul Mijlociu.

Această superputere incontestabilă odinioară nu a reușit nici să convingă o mare parte a planetei să participe la sancțiunile contra Rusiei. După cei 20 de ani petrecuți în Afganistan nu prea are cu ce se lăuda acolo. Instituțiile de la Bretton Woods [FMI și Banca Mondială - n.trad.] se zbat să mai aibă relevanță.

Proliferarea conflictelor armate, expusă și de un raport recent al International Institute for Strategic Studies, lasă de înțeles că Pax Americana începe să-i cedeze locul dacă nu unei Pax Sinica [China - n.trad.], atunci nici unui fel de Pax.

La fel ca în războiul rece, SUA au dificultăți în a se face ascultate de „sudul global”, numit la acea vreme „lumea a treia” și care curând va fi redenumit iarăși, când protocolul liberal va trece mai departe în precisa-i nestatornicie.

Ce se întâmplă cu SUA în secolul 21 e mult prea complex pentru a putea fi surprins de necizelatul termen de „declin”. Pe măsură ce aportul economiei americane la cea globală se diminuează, influența Americii asupra culturii mondiale - asupra gusturilor, limbajului și obișnuințelor străinilor - este la cote maxime.

Indiferent dacă ai preocupări mai elevate (unde să-mi fac master-ul?), mediocre (ce serial îmi pun diseară?) ori populare (cine e proprietarul lui Declan Rice?) [un fotbalist - n.trad.], de America nu poți scăpa. Au trecut deja două decenii de când SUA pierd teren în fața Chinei în termenii tradiționali ai puterii. Până acum efectele indirecte asupra prestigiului american ar fi trebuit să se facă resimțite în alte domenii.

În mod uluitor, sunt neglijabile. E benefic acest lucru pentru americani? Se poate deduce cum ar putea fi.

Un lucru care a ajutat Britania postbelică să se împace cu pierderea imperiului a fost conștientizarea faptului că limba engleză e dominantă în lume, că muzicii pop britanice nu i se putea opune absolut nimeni și că postul ei național de radio era un reper universal. (Un altul era convingerea de o stupiditate crasă, dar consolatoare, că uzurpatorul, adică America, era populată de „verișori” etnici.) Nici un alt stat european nu a trecut prin decolonizare protejat de o pernă atât de moale.

Concomitent, toată acea strălucire culturală i-a orbit pe britanici în așa măsură încât nici nu au realizat cât de jos căzuseră de la masa mai-marilor geopoliticii. În consecință, s-au și făcut niște erori grave de calcul, de pildă distanțarea de proiectul european, pe atunci în stadiul embrionar. Comparațiile între declinul Regatului Unit și cel al Americii sunt în cea mai mare măsură inutile.

Unu la mână, cu o populație de 330 de milioane, Americii i-ar fi imposibil să cadă atât de jos. Mă întreb însă dacă va avea aceleași dificultăți ca și britanicii în a-și recunoaște statutul geopolitic decăzut și a-și adapta politicile naționale pentru a compensa. A-și menține această influență culturală enormă este o pernă excelentă pentru a atenua căderea unei superputeri trecute de culmea potențialului său.

Toată șmecheria este însă să nu adormi pe ea.

deJanan Ganesh, Financial Times (preluare Rador Radio România)