Mi-am tras geaca pe mine, am pus telefonul intr-un buzunar si suta de mii in celalalt. Intr-o punguta pregatisem atent injectia, cu reteta, seringa si calmantul de rezerva. Cat putea sa dureze? „Ma intorc in 10 minute”, am spus acasa si am plecat.
Afara, o primavara superba, ca la Constanta, cochetand cu vara. La cabinetul medical, o asistenta blazata ma ia in primire. Asculta absenta ce ii spun, ca sunt la a patra injectie de antibiotic pe care colegele ei mi-l executasera intravenos, ca „e mai eficace”. Daca venele nu mai rezista, ofer musculatura pentru injectie si pun la dispozitie xilina din care trebuia sa se ia cateva miligrame, sa mai domoleasca arsura grea ca de plumb topit ce iti paralizeaza piciorul.
„Merge in vena”, pune diagnostic asistenta. E clar, imi zic, atunci primesc doar antibioticul. „Pe scaun”, „sufleca maneca”, ritualul de pregatire. Nu vad ce prepara ea acolo, plictisita si deranjata, dar trebuie sa stie ce face. In ultimul moment suna telefonul. O colega de la ziar vrea sa stie ceva, o rog sa revina cand scap de acul care se indreapta spre..., dar asistenta n-asteapta nici sa termin vorba. Infige. Mmhhh! Strang tare pumnul; apoi il desfac, ca stiu lectia. Ea dezleaga garoul.
„Ce-ai facut? Ai bagat xilina in vena?”
„Va e rau?” Parca... da. O ceata albastrie se intinde in capul meu. Urechile se umfla in interior si incep sa bubuie ca niste talgere lovite cu sete. Perspectiva se ingusteaza si aerul e tot mai putin. Nu mai aud ce-mi spune. „Doamna doctor, ii e rau”. Doctorita cerceteaza superficial locul faptei, apoi conchide: „Fa si tu injectia mai incet”. Raul se adanceste. Nu inteleg de unde slabiciunea. S-a intamplat ceva cu injectia, ce o fi bagat acolo!? „Vreti sa scoatem acul?” Nu vreau; alta intepatura, alta vena? In sfarsit, se termina. Dau sa ma ridic, dar ma preling intre scaun si pat. Asistenta da fuga la doctorita. Acum ii spune tot. „Poftiiim? Ce-ai facut? AI BAGAT XILINA PE VENA?” Incepe panica in jurul meu.
Nici nu mai simt ca respir, doar ca ma sting incet si sigur. Xilina fusese administrata gresit, contrar tuturor regulilor medicale. („Doamne fereste, asa ceva n-am mai auzit!”, a fost parerea unanima a medicilor si asistentelor care au aflat inacceptabila eroare, care tine de ABC-ul medicinii). Anestezicul injectat direct in vena are efect de otrava. Tensiunea arteriala scade periculos, bataile inimii incetinesc, creierul nu mai primeste sange, deci nici oxigen.... Socul precede colapsul.
Doctorita se agita, da telefoane peste telefoane, sa afle ce-i de facut. Urgent! Antidot in sold, perfuzie cu hidrocortizon si nu-stiu-mai-ce. Calaul de asistenta se chinuie secunde in sir la vena mea, alta decat cea otravita. Nu mai nimereste nici un fir albastru, inteapa, inteapa, cearsaful alb se umple de sange. Femeia de serviciu se apropie timid de ea: „Vreti sa va ajut?”.
M-au pus sa-mi platesc eutanasia
Doctorita ma cearta ca i s-au taiat picioarele cand a auzit ce isprava a facut asistenta. Tot pe mine ma scoate vinovata. „Dar nu v-ati uitat si dvs. ce va baga in injectie!?” Mi se ia tensiunea. „Cat o aveati? Cam tot atat e”. Dupa vreo ora si jumatate de chin, ma ridic in capul oaselor. Ar chema Salvarea doamnele, dar ar trebui sa dea explicatii si se lasa rau. Ma sprijin si vreau doar sa plec. Ma asteptau alte perfuzii, alte controale, la inima in special. Sunt condusa cu alai, ele sunt galbene ca ceara sau rosii pana in varful urechilor. Eu sunt vie. Prea vie. „Mai trebuie sa platesc ceva?” Doctorita nu sesizeaza ironia din glasul meu. Sau poate o sesizeaza si se bucura ca intreb despre ce se pregatea sa treaca la pierderi: „Macar injectia... ” Le-am platit-o.
0
1
