Denis Deletant, un cunoscator redutabil al istoriei moderne si contemporane a Romaniei, vorbeste, in exclusivitate pentru Cotidianul, despre comunism, lustratie, Securitate, ipocrizia Occidentului, dar si despre propriul dosar pe care l-a citit la CNSAS.

V-aţi ocupat foarte mult de problema comunismului românesc. Pentru dumneavoastră a fost o plăcere?

N-aş spune că a fost o plăcere; a fost o veche dorinţă a mea de a scrie despre o perioadă pe care am trăit-o şi eu. N-am fost doar observator al comunismului românesc; într-un fel, am fost şi implicat.

Am fost martorul suferinţelor mai multor români în perioada comunistă şi nu mi-am închipuit niciodată că o să vină un timp cînd o să am prilejul să parcurg documente oficiale privind epoca respectivă. Ceea ce vreau să fac este să rescriu într-un fel cele două cărţi pe care le-am scris despre comunismul românesc, dar vreau să dau acestor texte şi o notă mai personală...

Cîndva aţi fost persona non grata în România, la ordinul lui Ceauşescu...

Da, dar asta a fost numai la sfîrşit.

Aş vrea să pun însă pe hîrtie şi experienţele mele directe legate de mîncarea raţionalizată, despre restricţionarea circulaţiei, despre „trenul foamei“...

Dumneavoastră aţi scăpat de comunismul românesc?

N-am scăpat, aş spune. În sensul că mai am încă anumite reflexe care se trag din epoca respectivă. De pildă, cînd stau de vorbă cu prietenii mei într-un restaurant, obişnuiesc să mă uit peste umăr. Cînd veneam în România eram filat şi am rămas cu acel reflex. În plus, mai am prieteni care continuă să vorbească oarecum „camuflat“ şi „cifrat“ cînd se întîlnesc cu mine.

Dar România a scăpat de comunism?

A scăpat de comunism, în general, dar nu a scăpat întru totul de comunişti. Mai sînt în frunte oameni cu anumite reflexe comuniste, cu o anumită nostalgie pentru comunism care se vede şi în practica lor. Va mai dura ceva timp pînă cînd, pe cale naturală, vor dispărea şi aceşti oameni.

Faptul că nu am scăpat de comunişti e o veste bună sau o veste rea pentru români?

E o veste rea, fără discuţie. Asemenea oameni nu acceptă divergenţa opiniilor, vor să imprime o anumită conduită inclusiv în zona politicului. Ca să fiu mai clar - nu mă refer la doctrina comunistă, mă refer la un mod de a vedea şi de a face lucrurile. La o manieră autoritaristă.

Spuneaţi că, într-o anumită măsură, România a scăpat de comunism. A dat peste o democraţie foarte vie şi foarte „colorată“, uneori „originală“. Era o finalitate inevitabilă sau democraţia pe care am trăit-o în aceşti ani e un „accident“? Se putea mai bine?

Cred că trebuie să vedem evoluţia României într-un context mai larg. Comunismul, de fapt, a deturnat, după părerea mea, România din drumul ei către integrarea într-o Europă mai largă. Intelectualitatea, elita, economia, societatea - toate au fost deturnate de la un mers firesc de către comunism.

În 1990, România s-a aflat în faţa unei dileme: cum să recupereze aceşti 50 de ani pierduţi din punct de vedere economic şi din punct de vedere cultural - deşi nu vreau să fiu prea tranşant, pentru că aici, în cultură, au fost şi aspecte decente. Era, pe de altă parte, firesc ca România să tragă spre Occident, cum a tras din 1850 încoace.

Pentru mine, plecarea lui Ceauşescu din fruntea României a însemnat sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pînă atunci, România a tras consecinţele trocului de la Ialta.

Lustraţia e un vis romantic sau încă se mai poate pune în practică în România?

Nu e prea tîrziu. Şi încă aveţi nevoie de aşa ceva, după părerea mea. Lustraţia poate oferi o anumită însănătoşire a vieţii publice pentru că, fără o transparenţă sporită în privinţa trecutului, publicul nu are cum să evalueze în cunoştinţă de cauză caracterul celor care vor să ocupe funcţii publice. Fără adevărul despre trecutul recent, electoratul român nu creşte; e ca şi cum ar continua să rămînă „copil“.

Cotidianul