Poeta, in varsta de 83 de ani, stabilita la New York, ne povesteste despre marile ei iubiri, printre care Ion Barbu, Marin Preda si Nicolae Breban.
Poeta Nina Cassian rememoreaza, la 83 de ani, exclusiv pentru EVZ, iubirile vietii ei, povestile ei de dragoste cu mari scriitori. A avut trei soti, dar a fost iubita de cei mai mari si talentati autori romani, printre care poetul Ion Barbu, scriitorii Marin Preda si Nicolae Breban.
In Romania, Nina Cassian a publicat peste 50 de volume de poezie. In anii ’50, s-a refugiat in literatura pentru copii. In 1985, Nina Cassian a ajuns in SUA, ca visiting professor (printr-o bursa Soros), initial pentru trei luni, dar arestarea lui Gheorghe Ursu - al carui jurnal mentiona parerile ei anti-Ceausescu si transcria cateva poezioare satirice - si, ulterior, asasinarea lui in inchisoare o determina sa amane intoarcerea, iar dupa un an si jumatate sa ceara azil politic.
In 1991, poeta a dorit sa se intoarca in Romania, dar indolenta si coruptia autoritatilor, care au refuzat sa-i dea o locuinta, au facut-o sa plece din nou. Primarul Halaicu i s-a adresat chiar cu cuvintele: „A, credeam c-ati raposat!“. Nina Cassian considera ca a fost de doua ori izgonita din Romania: inainte si dupa Revolutie.
Maine, in sala Auditorium a Institutului Cultural Roman din New York, poeta va avea o intalnire cu tineri scriitori din Romania despre poezia contemporana. Nina Cassian este si o traduca- toare neobosita, din Shakespeare, Bertold Brecht, Christian Morgenstern, Iannis Ritsos sau Paul Celan. La Editura Institutului Cultural Roman a publicat trei volume de memorii intitulate „Memoria ca zestre“.
EVZ: Ce inseamna „Memoria ca zestre“?
Nina Cassian: Am oroare sa ma repet, de aceea consider cele trei carti de amintiri, intitulate „Memoria ca zestre“ si aparute la Institutul Cultural Roman, intre 2003 si 2005, si un fel de epitaf al propriei mele vieti, acolo am spus tot ceea ce voiam sa spun si sa amintesc, cu o sinceritate brutala.
Ati folosit experientele proprii in literatura?
Bineinteles! Deja banalizata afirmatie a lui Flaubert cum ca „Madame Bovary, c’est moi“ este cat se poate de adevarata.
Cum v-au marcat existenta cei trei soti?
Primul a fost scriitorul Vladimir Colin. Ne-am luat din dragoste, aveam 18 ani, el 21, ne uneau si idealuri comune: poezia si schimbarea in bine a lumii - eram amandoi ilegalisti - al doilea ideal nu s-a realizat niciodata.
Dupa 5 ani, l-am intalnit pe Al. I. Stefanescu, profesor de franceza si ziarist la „Contemporanul“. Am divortat de Colin si foarte curand m-am maritat cu Ali (asa cum il alintam eu si toti cei care l-au cunoscut indeaproape), care nu fusese nici ilegalist, nici nu-i placea poezia, mai ales cea moderna, dar exercita asupra mea o autoritate (era cu aproape 10 ani mai in varsta) de care „eternul (meu) feminin“ avea nevoie si pe care tanarul Colin nu mi-o putea oferi.
Dupa 36 de ani de casnicie pasionala, Ali a murit, iar eu am intrat intr-un doliu amarnic pentru 10 ani, agravat si de exilul involuntar in America.
In fine, m-am maritat cu americanul Maurice Edwards, care a fost, timp de 40 de ani, director artistic al Filarmonicii din Brooklyn. De zece ani incoace, impart cu el o comunicare multipla si profunda. Desi avem multe lucruri in comun, nu stiu cum a acceptat sa-si ia pe umeri aceasta povara care sunt eu, adica sa se insoare cu mine care eram, si sunt, o femeie batrana, urata, saraca...
0
0
