Necazurile usoare pe cantarul adultilor sunt de fapt uriase cand apasa pe un copil. Lupta pentru dominatie a prichindeilor din grupa mica e la fel de salbatica precum cea dintr-o sala corporatista de consiliu, parintii le intind programul de lucru cu literele, betisoarele si cifrele pe 12 ore, petrec foarte putin timp cu ei si le impun standarde de performanta atat de ridicate incat specialistii trag concluzia ca nu ii iubesc cu adevarat.
„Vreau sa ma duceti la orfelinat!“, spunea fetita unei familii instarite care muncea 48 de ore din 24 ca ei sa nu-i lipseasca nici o papusa la care ar fi putut pofti din fata unei vitrine cu minunatii Walt Disney. Neuropsihiatrul Iuliana Dobrescu, sefa catedrei de Psihiatrie a Copilului si Adolescentului din cadrul UMF „Carol Davila“, a primit-o in cabinetul sau de la Obregia impreuna cu niste parinti disperati: „Avea sase anisori si mi-au adus-o parintii: «Nu stim ce are fetita noastra, nu rade niciodata». Si intr-adevar, am vazut o pustoaica atat de matura, incat am zis ca nu e copil, e adult. Vorbea perfect, intr-un limbaj extrem de evoluat si, intr-o zi, hodoronc-tronc, le-a zis parintilor: «Vreau sa ma duceti la orfelinat. Eu nu am parinti, nu va mai iubesc, nu mai vreau sa stau cu voi. Nu am nevoie de toate aceste jucarii, dati-le copiilor saraci de la orfelinat». Atat de matura era si atat de tare isi dorea, ce-si dorea? Sa-i pedepseasca pe parinti pentru nefericirea pe care o simtea“.
