Abia s-a terminat Campionatul European de fotbal ca acum a venit randul Olimpiadei. Ca un autentic suveran postmodern, sportul nu isi pierde vremea cu amanunte. Marsul sau continua, orice ar fi. Iar cand sportul vorbeste, muzele ar trebui sa taca!
Chiar daca locul de desfasurare a Jocurilor Olimpice din acest an spune mai mult despre lipsa de prejudecati a sportului decat orice altceva: Beijing. Dar, daca la vremea lor au fost si Berlinul lui Hitler, in 1936, si Ciudad de Mexico, unde Olimpiada se deschidea la doar zece zile dupa masacrul din piata Tlatelolco, de pe 2 octombrie 1968, cand au fost omorati intre 200 si 300 de studenti care cereau democratizarea tarii, si Münchenul din 1972, cand noua atleti israelieni erau asasinati de un comando palestinian, si Moscova din 1980, chiar atunci cand sovieticii ocupau Afganistanul, si Los Angeles din 1984, cand statele comuniste boicotau in contrapartida evenimentul, de ce nu ar fi loc si pentru Beijing? Poate din cauza democratiei? A incalcarii drepturilor omului? Sa fim seriosi! Ce legatura are sportul cu toate acestea? El celebreaza doar performanta si ordinea.
Si, daca dintre cele douazeci si opt de olimpiade trei au fost anulate din cauza razboaielor, iar opt au fost boicotate, de vina au fost timpurile, nu sportul.
Sportul nu putea sa se sustraga timpurilor. In fond, cu ce erau vinovati spectatorii, caci lor le era dedicat “spectacolul”?! Iar spectacolul trebuie sa mearga inainte.
Vechii greci au fost primii care au transformat sportul dintr-un joc intr-un ritual. Pe atunci, ca si teatrul, sportul insotea si dadea culoare ceremoniilor religioase. Mai apoi, sportul s-a eliberat incet de contextul religios, dar nu a scapat niciodata de superstitii, ceea ce este iarasi un avantaj. Caci astfel publicul va fi captiv si captivat totodata. Va fi cu sufletul la gura. Tot in Elada antica au aparut si sportivii profesionisti care se antrenau tot anul pentru performanta si care se deosebeau radical de simplii amatori, idiotes, cuvant preluat de limbile moderne si atat de indragit de unii.
Scump, profesionalismul dadea ocazia odraslelor aristocratiei sa se manifeste si sa se legitimeze. Iar violenta si cruzimea inerente sporturilor acelor epoci le faceau si mai interesante. Ca si acum, si atunci pentru un tanar din mediile populare a muri pe stadion era mai putin riscant decat a muri in razboi. Iar cand sportul devenea prea popular, era parasit de elite si lasat pe seama demosului. Ceea ce nu il facea insa si democratic.
Sportul exalta corpul cu o fervoare religioasa si pentru asta nu se fereste nici sa corupa spiritele, nici sa sacralizeze violenta. O spunea, in felul sau inca, Pierre de Coubertin care, cum o sugereaza si sloganul sau favorit “mai repede, mai sus, mai puternic”, voia sa bronzeze din nou o generatie tanara, molatica si stafidita. Succesorii sai i-au continuat opera. Asa ca ideologia sportului e vidul. De aici si interesul sau pentru a transforma jocul in spectacol absolut, intr-o competitie fara semnificatie, dar obligatoriu incarcata de violenta.
Scopul sportului, urmarit cu consecventa, e sa se dezvolte incontinuu. Iar daca pentru a-si atinge obiectivul mai cocheteaza din cand in cand cu totalitarismele si cu autoritarismele, e pentru ca le impartaseste obsesia pentru ordine si paternalism. Dar altfel se acomodeaza excelent si cu capitalismul, care ii asigura succesul retetelor financiare. Cu simtul sau discret al puterii, sportul nu face politica, ci e politica. Intre timp, din jocul de la care se revendica initial nu a mai ramas decat amintirea.
