Cum se stie, aceasta prima intrupare a sistemului de putere postcomunist a fost denumita „regimul Iliescu“. Regimul Iliescu si-a avut inflorirea politica maxima sub guvernarea Vacaroiu, cand expresia sa a fost politic-politieneasca: „statul + partidul mare“; a cunoscut apoi o consolidare subterana extrem de ofensiva in timpul administrat iei Constantinescu („cel mai bun pre- sedinte al regimului Iliescu“, cum l-a denumit Mircea Mihaies), cand s-a retras, „conspirat“, in lumea afacerilor; si a revenit la lumina zilei in timpul guvernarii Nastase, pentru a pune bazele unei noi formule de „sistem integrat de putere“, prin cuplarea lumii politicii cu lumea afacerilor, cu subordonarea justitiei si a aparatului de stat.
Aceasta noua formula si-a dobandit expresia deplina abia prin guvernarea Tariceanu, cand „noua alianta“, odata cu tentativa de suspendare a presedintelui Basescu, si-a marcat in mod vadit diferenta fata de regimul Iliescu. Esenta regimului Iliescu a fost identificarea partidului mare cu statul. Iliescu personal detesta puterea oamenilor cu bani, de aceea regimul Iliescu, in mod strict, s-a constituit ca un aranjament de putere in care lumea afacerilor ramanea subordonata, iar la putere se afla „puterea de stat a partidului mare“.
Esenta noii aliante este o intelegere de tip casta intre guvernare, lumea politicii si lumea afacerilor. Un triumvirat motivat nu atat de interese, cat de logica dominarii, care are drept scop dispunerea discretionara (care se vrea legalizata) de resursele statului. Cum? Cu ajutorul transformarii presei intr-un organ de propaganda al capilor intelegerii si prin intrebuintarea democratiei ca simplu mecanism de recrutare al noilor cadre si, in acelasi timp, ca instrument de legitimare.
Baza de functionare a noii aliante este, prin urmare, (a) controlul guvernarii, (b) monopolizarea mediilor de informare cu audienta si (c) mentinerea justitiei intr-o stare de coruptie endemica. Controlul guvernarii permite confiscarea resurselor statului in interesul lumii afacerilor. Detinerea in monopol (sau relativ monopol) a mediilor de informare permite controlul opiniei publice si dresarea electoratului.
Mentinerea justitiei in stare de coruptie permite subordonarea ei oamenilor triumviratului, prin care acestia pot obtine impunitate pentru abuzuri, legalizarea privilegiilor si dreptul de a stabili (in favoarea lor) exceptiile. In fine, o justitie ingenuncheata prin coruptie si un parlament recrutat prin intrebuintarea democratiei ca mecanism de recrutare controlata a cadrelor contribuie, deopotriva, la legalizarea actelor triumviratului si neutralizarea actiunilor adversarilor acestuia.
Ca „adversar“ este definit oricine pune in discutie normalitatea constituirii noii aliante. Cum botezul de foc al constituirii ei a fost suspendarea presedintelui, „adversar“ a fost definit tot ce are legatura cu presedintele, cu justetea actelor sale ori cu legitimitatea suspendarii. Pe scurt, „adversarul“ este politica presedintelui de a denunta ca „sistem ticalosit“ aceasta noua alianta - mostenitoare a regimului Iliescu, in epoca oligarhilor cu ambitia de a domina statul.
Marele tur de forta al noii aliante a fost dublu: (a) sa redefineasca centrul in functie de interesele lor; (b) sa ii atraga si pe jurnalistii onesti in aceasta minciuna interesata (caci, in mod sigur, nu toti jurnalistii care au cazut in logica acestui joc sunt „tonomate“; dar perversitatea sistemului face ca si cei care nu profita de pe urma lui sa nu mai poata fi cu adevarat inocenti). Urmarea acestui succes a schimbat atmosfera televiziunilor controlate de oligarhi.
Toate interesele triumviratului au fost tacit definite ca „bune“ si „normale“; toate criticile adversarilor au fost declarate „rele“, „perverse“, „in solda presedintelui“. Efectul pervers al acestei distorsionari este ca oamenii au ajuns sa accepte violarile care vin din partea „buna“ si sa respinga toate lucrurile bune care vin din partea considerata rea. Cand, de exemplu, presedintele se opune deposedarii functiei sale de prerogativele constitutionale standard (care nu i-au fost negate nici lui Iliescu, nici lui Constantinescu) se cheama ca se lupta pentru putere; cand parlamentul acumuleaza neconstitutional prerogative ale justitiei, faptul trece neobservat.
Prin acceptarea deplasarii centrului (la care a impins-o noua alianta), presa a ajuns sa nu ne mai poata apara decat de excesele presedintelui (care sunt doar verbale), fiind in schimb incapabila sa ne apere de excesele guvernarii ori ale parlamentului (care sunt efective si cu consecinte grave asupra statului de drept). Ca urmare, autoritatile in stat nu se vor mai putea modera reciproc, potrivit spiritului Constitutiei.
Prin deplasarea centrului, opinia publica este legata la ochi in ce priveste tot ce nu vine de la presedinte si incurajata sa huiduiasca tot ce i se spune ca ar veni de la el. Or, asa nu ne pregatim de democratie: ne livram nepregatiti pericolelor pe care suntem invatati sa nu le vedem, fiind mereu trasi de maneca in privinta pericolelor care nu exista.
0
2
